* şoapte...

Am cules aseară
de pe gura-ţi şoapte
să-mi devină pernă
visului în noapte,
adunînd cu tine
nebunii din stele
implorînd- şi astăzi
clipa să ne-nşele.

Prin praf de amurguri
pe picioare goale
să-nmulţim norocul
adunat în poale
de prin file rupte
din chemări tăcute
semănate-odată
pe străine rute.

Ca prin ceaţa sură
de uitări rămase
într-un colţ de soartă
cu priviri ploioase,
să găsim o rază
şi precum o sfoară
să legăm destine
ce spre cer coboară.

Să culeg şi mîine
de pe gura-ţi şoapte
cu sărut de stele
cînd răpiţi de noapte
vom chema minciuna
ce nicicînd nu minte
să cunune visu-n
larmă de cuvinte.

* Pentru tine...

Mi-ai fluturat prin geam cu-aripi de fluturi
adăugînd duminică în vară
un zîmbet ud din orizont să scuturi
schimbînd în cînt suspinul din vioară.

Şi-al tău sărut în coajă de vocală
împăturit în patru file albe
de-aseară încă lacrima-mi tot spală
şi geamătul de dorul tău mi-l soarbe.

C-am devenit de-atîta dezmierdare
o flacără-n potirul de sub vise
în şoapte să revin din evadare
în necuvînt, de geamu-ţi mut ucise.

Şi strigă-n mine sala de-aşteptare
din gara la răscruce de destine
pe pragul aşternut cu alb din floare
pentru un verde-n rouă- pentru tine.

* pe-o filă...

Azi gîndul meu, iubite,
s-a oploşit pe-o filă
cu şoapta ta chemată
de doru-mi disperat
şi mi-ai plouat pe creştet
cu stropi călduţi de milă
să bandajezi un strigăt
strident, îndurerat.

Din nou ţi-am stat pe palme
buton de floare albă
să-mi dezmorţeşti cu gura
suspinul îngheţat,
mi-ai îmbrăcat pe frunte
din rime dulce salbă
şi febra din petale
tu blînd mi-ai dezmierdat.

S-a deşteptat vioara
în firea mea să cînte
şi iar e primăvară
în augustu-mi finit
din nou la tine-n braţe
eu mă alint cuminte
şi soare, stele, luna
sunt toate în zenit.

* Plută

Atinge-te, iubite,
de pleoapa mea plecată
culege stropul tulbur
ce doru-mi l-a vărsat
şi para şoaptei lasă
pe geamătu-mi ca plată
pentru îndemnul firii
de perna ta visat.

Să împletim dorinţa
cu rodul aşteptării
să ne găsim în rună
apoi s-o tălmăcim
cu febra din celule
şi cîntecul chemării
destinele în unul
să le înveşnicim.

Iar bărcile crăpate
să le schimbăm pe-o plută
lăsînd în voia soartei
răpită de curent
să ne găsim din şoapte
de patimă acută
să amînăm plecarea
în cercul violent.

* ...iubitul meu

Un strop de şoaptă-a picurat azi din tăcere
lăsînd pe geană-un firicel de curcubeu
să smulgă-o aşchie înfiptă în durere
cu o speranţă- azi mai eşti iubitul meu.

Îmi învelesc cu-al tău răspuns fără cuvinte
un ciob din sufletul pustiu uitat pe prag
şi mai încerc să desenez pe gînd cuminte
un cer senin şi-n miezul lui să mă retrag.

Dar fluturi mii cu tremur verde de aripă
roiesc în sunetul din boarea de suspin
şi cu scîntei multiculori în vene ţipă
turnînd în carne-o nouă teacă pentru spin.

Căci chipul tău pictat pe pînza străvezie
se scurge-ncet lăsînd pîraie pe destin,
pe tîmplă lunecă a clipei gelozie
boţind durerea ca pe-o zdreanţă de satin.

S-aştept şi mîine-o şoaptă mută din tăcere
să înfăşor un nou suspin în curcubeu
lăsînd pe dor o picătură ca să spere
că nu doar mîine vei mai fi iubitul meu.

* Ultima silabă

Am irosit şi ultima silabă
ce-a lunecat amară pe chemări,
îmbrăţişînd un tremur ud de barbă
şi-o frunte spriginită-n aşteptări.

Ea a căzut pe vrafuri necitite
de rugă şi suspine din scrisori
prin care te mai strîng la piept, iubite,
şi mai aştept cu braţul plin de flori.

Sunt jilave de dor a lor petale
şi mute, nu mai zic, tu nu asculţi,
căci cresc ca şi mai ieri la tine-n cale,
dar nu le vezi, deşi le-admiră mulţi.

N-au să mai strige, ultima silabă
a lunecat amară pe chemări,
o va urma petala fără grabă
scrutînd în geamu-ţi şoapte cu-alinări

* Versul tău...

Un străveziu multiculor îmi pui pe geană
din strop de gînd ce s-a vărsat în vers din rană
să sîngereze-al tău suspin la mine-n carne
şi-a ta lumină-n vene soarele să-mi toarne.

Din firul şoaptei leagăn ţeşi de cununie
pentru o noapte dintr-un vis de nebunie
s-avem un lut, un univers şi o orbită
într-o silabă să te am, să-ţi fiu iubită.

Să mă sădesc apoi o salcie în poartă,
să te culeg din stele dorul cînd te poartă,
c-un bob de rouă să-mi speli trunchiul de inele,
să-mi pui cunună din polen de viorele.

Din rima-ţi caldă fă-mi năframă de mireasă
să mai aud nu doar odată că-s frumoasă-
să-mi fie gîndu-ţi şi saltea, şi dram de pîine
şi în final să mai avem încă un mîine.

* Sortită-n veci...

Te-am găsit cînd rătăceam prin vise
dezbrăcîndu-mi lutul ponosit
din iluzii crude, nedecise
de amiaza clipelor ursit.

Ai răspuns chemării cu chemare
două orizonturi împletind,
picurînd ecou în căutare
ca să laşi în doru-mi să te prind.

Şi m-am cuibărit la tine-n palmă-
loc de dezmierdare şi alint,
fără lege scrisă, fără vamă,
fără îndoială dacă mint.

Îmi torni aşteptare pe retină
de la şoapta ta cărări să-mi cresc,
devenind captiva-ţi fără vină
acuzată-n veci să te iubesc.

* destin furat

S-a prăbuşit orbita
sub tălpile-mi, iubite,
ca să-ţi răpească chipul
în vene desenat,
să-mi spulbere amiaza
cu clipe ruginite
şi stropul de otravă
din dor nealinat.

O pată de-aşteptare
despică albul zilei
iar nopţile le-agaţă
cu genele de cer
să cat cu-nfrigurare
în universul filei-
o pauză-n rutina-mi
din buchia-ţi să cer,

şi-un cînt de "frunză verde"
pe albele petale
mănunchi de bobi de rouă
pe creştet presărat
şi-o boare de minciună
în şoaptele finale-
să ne găsim şi mîine
într-un destin furat.

* Nu te grăbi...

Nu te grăbi să smulgi din vis vioara,
să spinteci umbra zborului din gînd,
mai dă-mi să ţin cu rana şoaptei sfoara
ce te-a legat de dorul meu flămînd.

Nu te grăbi, cu spuma din tăcere
ce mi-o aşterni pe ochi cînd golu-ţi plîngi
să pui cătuşe stropului ce cere
îmbrăţişarea de pustiu să-nvingi.

Nu te-mpăca în grabă cu minciuna
ce ţi-ai turnat în vene-n zi de luni
să nu-ţi rămînă plapumă furtuna
cînd în clepsidră clipele-ţi aduni.

Nu te grăbi descîntecul chemării
să-l risipeşti pe vînt, eu sunt aici-
duminică pe palmele uitării
în umbra unei fraze ce n-o zici.

* "a aştepta"

Eu sunt genunche aşternut în humă,
tu- mă priveşti un idol surdo-mut,
strîng ruga între buze şi-ntre palme
şi-o putrezesc în firea mea de lut.

Zadarnică risipă de speranţe
şi zîmbet oploşit lîngă suspin-
rămîn numai de clipe despuiată
şi mă adăp cu stropul din pelin.

Iar ochi-mi sunt o veşnică cărare
uitaţi pe-un geam de ploaie înecat,
căci nu te văd demult cu uşa-n faţă
şi nici nu pot să cred că eşti plecat.

Deaceia zilnic culc genunchiu-n humă
iar drumul între palme ţi-l culeg
şi răsfoind mulţimele de verbe
"a aştepta" din nou eu azi aleg.

*Real?

Ai fost real sau vis de-amiază comandat?
Eşti astru stins, cenuşa dorului trădat?
Sau geamăt mut, delirul nopţii în nesomn?
Plîns de copil păstrat în sufletu-ţi de domn?

Sau un ecou la gîndul meu întemniţat
în ochi de prunc, ce bruma-n casă n-a lăsat
şi a rămas să rătăcească-n labirint
şi-n adevăr ce-l spune rima mea cînd mint?

Sau eşti un sfînt şi speli păcatul cu păcat
ca să renaşti amprenta veacului plecat
să mai trăiesc o nebunie, c-am fugit
cînd o năşteam, dar îndoieli m-au amăgit?

Sau umbra-mi eşti ce n-o văzusem în amurg
şi vrei să-mi prinzi pe păr petalele ce-mi curg
să mai salvezi în primăvară un april
cînd mă topesc pe foi cu verbul meu febril?

Sau poate eşti îndemnul "jocului" viril...

*Neiubit

Cu un cuvînt al meu destin ai împărţit
lăsînd o rană ca o lamă de cuţit,
un vis plăpînd din bob de rouă amputat,
olog mi-e sufletul, de patimă uitat.

Mai stau pe punte spriginită de hotar
unde minciuna îmi alesem ca altar,
căci am fost oarbă cînd mi-ai dat să văd culori
şi mai în floare în pustiul de ninsori.

Pe chip petale de narcişi mi-ai presărat,
mi-e astăzi zîmbetul amurg înnourat,
ieri orice verb se transforma pe buze-n cînt,
azi doar suspine mai găsesc în glasu-mi frînt.

Nu eşti... O pată străvezie mi-ai rămas,
o scurtă pauză-n plecarea făr-popas...
Să mă împac cerc cu destinul împărţit,
învăţ, iubite, să-mi devii azi neiubit.

*Fulgi de cenuşă

E prima noapte ce sfîrşit să nu mai aibă,
îmi caut soare-asemeni firului de nalbă,
dar ţi-e prezenţa invizibilă şi mută
m-aştern pe-o şoaptă de durerea mea gemută.

Nu împletesc într-un alint "alo, iubite..."
în miez de vară calc pe căi întroienite
şi un ecou a amuţit de aşteptare-
pe gura mea se ofileşte o chemare.

Un cer deschid şi mă lovesc de ceru-ţi lipsă,
ţi-e chipu-ascuns în pată neagră de eclipsă,
doar al tău nimb îmi dă lumină făr-căldură
ce nu cunoaşte neiubire şi neură.

Te-ndepărtezi de moviliţa-mi de suspine,
nu mai găseşti cel verb din frază să aline,
ai anulat un început de primăvară
nu fluturaşi, fulgi de cenuşă-n casa-mi zboară.

*Adio

Să nu te chem, să nu te-aştept, să nu-ţi mai scriu...
Îmi e peniţa-ntr-o tăcere de sicriu
căci umbra mea- o vestitoare de furtuni
a tulburat cu o duminică-al tău luni.

Din rune calde-"adio" rece-ai desenat,
ecou funebru în speranţă-a răsunat
şi nu-ţi mai scriu, nu te mai chem, nu te aştept
însă te mint, al tău "adio" nu accept.

Mai stau la geam să mă ating de şoapta ta,
culeg din rouă ochi-mi de nu-mă-uita
căci mi-ai cerut să nu te-aştept, să nu te chem,
"de pe planete diferite noi suntem".

Nu te mai chem, dar te imploră dorul meu,
nu te aştept- rămîi în vene ca un zeu,
nu mai trimit ce azi îţi scriu- mi-ai interzis,
de mîine-i noapte, azi "adio tu ai zis.

*În clipe cotilite

Iubitule, m-am cotilit cu clipa
în scrumul unui vis ce a apus
să smulgă din iluzie aripa
cu gîndul tău ce a rămas nespus.

M-am răsădit sub uşa cu lăcată
şi iscodesc cu ochii uzi, de prunc
din calendar o filă lunecată
din casa-mi un noroc să mai arunc.

Şi-mi risipesc petalele cununei
cu genele crescute-n univers,
crezînd promisiunelor minciunei,
înveşnicind-o-n adevăr prin vers.

Îmi desenez speranţa în tăciune
luînd din rima-ţi flăcări cu-mprumut
pătlagină pe lacrimă ce-mi pune...
Şi totuşi doare, Cerul este mut.

Căci leagănul cu dezmierdări, iubite,
pe gura-ţi nu mă-ncîntă cu minuni
şi mă cufund în clipe cotilite
făr de duminică de luni pîn luni.

*Tren reîntors

Înc-un tren se desprinde din gară
un "adio" pe-amurg desenînd,
deşteptînd în celula-mi o fiară
zbuciumată-n cătuşa din gînd.

Tuc-tuc-tuc... şi pe şine şi-n tîmple,
umbra clipei se-agaţă de-un vis
un dezastru-aşteptînd să se-ntîmple
să se-accepte un "joc" interzis.

O silabă prin vers mă prelinge
să-mi croiască un nou labirint,
alinînd nesperanţa ce-mi plînge,
divulgînd adevăruri ce mint.

Îmi separ din culoarea durerii
ritm mai cald şi cu el mă-nvelesc
să-mi topesc în piept faurul serii
potrivind pentru rimă "iubesc".

Şi te-ndemn să răsai din amurguri
cu un tren în destin reîntors,
să reţii un pic mustul în struguri,
să ne ţesem cu firul netors.

*Plural

E prea departe pîn la cel plural
din EU şi TU cînd fi-vom un pronume,
un ram va deveni turn de coral
cînd pe-a ta gură te-oi chema pe nume.

Va fi un mîine după mulţi de azi,
într-un apus de toamnă sau spre seară
cînd vei veni cea noapte să mi-o prazi,
lăsînd în urmă veacul meu de ceară.

Abia atunci va fi cel început
ce nu cunoaşte serie finală,
cînd zorii ce-ntr-un vis n-au încăput
i-om întîlni-n destinul de petală.

Abia atunci, din lună nou-născuţi-
tu primii paşi spre mine, eu- spre tine
vom învăţa, să nu mai fim cărunţi
şi de plecare... Totul va fi mîine.

Destinul nu va scrie TU şi EU-
pluralul NOI va fi al nostru nume,
vom fi legaţi cu-aceleaşi sfori de zmeu,
ne vom topi cu-acelaşi val în spume.

*...durerea de mâine

Orizontul tău jilav un strigăt scrutează,
cînd încerc disperarea cu spini s-o maschez,
că mă-mbracă-n cătuşe-a mea după-amiază
şi mi-e clipa o umbră de mic titirez.

Suspendez de-a ta geană suspin ce mă sfarmă,
însă dublă-i durerea ce-ţi dau cu-mprumut,
căci iubirea mea este în lacrima-ţi armă
să mă frigă în piept dacă tu ai gemut.

Port pe buze "îmi iartă durerea de mîine"
cînd din nou voi veni cu-al tău chin să mă-nfrupt,
că îmi eşti şi agheasmă şi dramul de pîine
şi aprilul în toamnă din tine l-am rupt.

Te-am ales pentr-o zi, te las singur în noapte
să tînjeşti că-n nesomn ţi-este visul furat
şi tresari pe-a mea pleoapă ca tainele-n şoapte,
şi te strecori prin vene şi rob şi-mpărat.

*Venin

Veninul s-a prelins printre cuvinte-
minciună-a fost, sau strop de adevăr?
Un joc de rune buza-mi să alinte,
sau e dojana brumelor din păr?

Sau hoţ de fericiri vrînd să răpească
un zîmbet ce-l luasem cu-mprumut?
Sau ceartă pentru buchia cerească
şi psalmul ce de-un timp rămîne mut?

Venin prelins pe buze... Să trădeze?
Să-ndreptăţiască pasul prin păcat?
S-aştearnă peste visurile-mi treze
ruinele norocului secat?

Nu ştiu ce-a fost, dar a trecut furtună
şi crinii albi i-a scos din rădăcini,
eu- zdreanţă de petală, o nebună
de gîndul meu sădit în mărăcini.

Tu- lacrimă din şoapta-mi ce te cheamă
să te aleg din stropul de venin,
să te iubesc pîn huma-mi se destramă,
pînă revin în strugure din vin.

*Azi cânt...

Astăzi nu-mi pasă, iubite, de nori-
soare mi-ai pus în făptură,
ai împletit în cununa-mi fiori
şi-ai desenat cînt pe gură.

Azi ai fixat fericirea-n zenit
cu-o grămăjoară de rune
şi într-un cer două lumi ai unit
să mă încînt de minune.

M-ai îndemnat să m-ating de noroc-
astăzi mi-ai dat să-ţi fiu cheie,
şi ai primit al destinului joc-
să-ţi fiu copilă-femeie.

Aripi de fluturi pe zîmbet îmi cresc,
pasul în veri se avîntă,
clipe grăbite de azi se opresc,
pe chip viorile-mi cîntă.

Astăzi, iubite, mi-ai dat să te am
să-ţi fiu o sclavă-regină,
m-ai prins pe palme aseară un ram
azi înfloresc- sunt grădină.

*Spre tine

Spre tine prin miezul de noapte
cu ghizi- licurici efemeri,
pe umeri- apusuri răscoapte
şi cronici- în doi fără ieri.

Iar punctul din fraza finală
de visu-mi mai stă suspendat,
ca-n crin cea din urmă petală
de brumă în grabă trădat.

Şi caut o pauză lungă-
să-ncap-un apus pînă-n zori,
strîngînd praf de clipe în pungă
pe pagini apoi să-mi cobori.

Căci mîini părăsindu-mi legenda
zburînd peste mări, peste ţări,
în lut achita-voi arenda
pe-un cer din veniri şi plecări.

Dar azi vin spre tine din noapte
căci punctul mai stă suspendat
de toamnele-n brumi, dar necoapte,
de dor prea tîrziu dezmierdat.

*Ultimul balet

Te-ai destrămat cu-amurgul violet
din aşteptarea mea înrourată,
căci revenirea-ţi e fără bilet
şi al tău nume s-a prelins din şoaptă.

Mai desenezi o pată-n miez de zi
cu-o umbră străvezie ce mă-ncearcă,
speranţă nouă spre-a călăuzi
din amintiri întoarcere să-ţi toarcă.

Dar dorul meu de timp înţelenit
a selectat tăcerea din chemare
cînd te găsise-n visul ostenit
din file despre ultima-ţi plecare.

Obrazul ud mai ieri e azi uscat
de nesărut şi poartă nedeschisă,
de orizontu-n două despicat
şi primăvara fragedă ucisă.

***

Te las plecat cu-amurgul violet,
rămîn în dimineaţa-nrourată
să-ncerc cu zorii ultimul balet
pe-o scenă din destin străin furată.

*Paralel

Inundaţii de flori, tu în gară
într-un mai de-aşteptare născut,
în finalul de zi fără seară...
Însă eu paralel am trecut.

În iluzia mea rătăcită
cu menirea din gol de inel,
de rutina amiezii peţită
am lăsat să te duci paralel.

Şi în gara cu maiul în floare
nevenirea-ţi plecată petrec
cu o frază zgîrcită-n scrisoare...
Paralel şi grăbit trenuri trec.

Mai aştept, îmi promise destinul
o tangenţă de zori în amurg,
să rămînă pe şine suspinul...
Paralel însă zilele curg.

***

Vom avea mai puţin cu o vară,
cu o ploaie pe geană- în plus
de-om pleca înc-odată din gară
cu cel tren paralel ce ne-a dus.