Nu crede...

Nu crede celui ce te ceartă

Precum că versu-ți nu prea sună.

Pe el orgoliu-l încearcă:

«Cum poți să fii ca el mai bună?»

Nu  crede mintea cînd te-atacă:

«O, de-aș putea să scriu mai bine...»

Nu poate cerul să se placă,

Iar cerul e la fel ca tine.

Nu crede lacrimii cînd doare,

Suspinul e și el  plăcere

Căci din oftatul plîns în șoaptă

O nouă rimă-n vers se cere.

Nu înceta să scrii vre-o dată,

Precum că: «cine mă citește?»

Cînd scrii, cu Domnul stai la masă

Și-acesta-i semn că te iubește.

Febra din tăceri

Tot ascultam: nu scîrțîie portița?

Mă sufocam în febra din tăceri

Sperînd că-ai să aduni cîndva căința...

Azi nu aștept iertare să mai ceri.

Doar să revii... Să-ți strîngi copila-n brațe,

Să-i ștergi obrazul... Cum te-a mai chemat!...

Azi mai ascunde lacrimile hoațe,

Că n-are tată nu s-a resemnat.

Ograda-i plină cu doi prunci de-o șchioapă:

De doruri ți-ar fi fost destinul plin.

În inima-ți nu au putut să-ncapă

De ai ales să le rămîi străin?

Trei anotimpuri se mai roagă-n taină

Pentru-un bunic, un tată, un iubit.

Pe pragul casei sîngerează-o rană...

Cînd va striga portița: «a venit»?