În două lumi

 

Îngenunchez cu trupul nud

În fața stropului de viață

Și fața udă mi-o ascund

În poala care-mi dă speranță.

 

Purtat de mână grijuliu

Printre minunile divine

Mi-ai spus: „De astăzi tu ești viu

În altă lume, fără mine.

 

Însă de veghe îți voi fi

La căpătâiul de lumină,

În piept – când fruntea-ți vei umbri,

Sub tălpi – când vei cădea în tină.

 

Ca să înveți să zbori din foc

Când zgura aripa-ți apasă,

Dar nu uita, acesta-i joc,

Și-ai să te-ntorci curând acasă...”

 

Ce joc frumos! Am și uitat

Când plâng, când râd... că-i doar o farsă.

Un gând, că veacu-i limitat

Aripile în jos mi-apasă.

 

Am învățat să fiu aici

Un geniu în a mea poveste,

Și nu te cred atunci când zici:

„În mâine asta nu mai este.”

 

Iar din spectacolul jucat

Nu vreau să plec, mai vreau o scenă,

Tu îmi șoptești: „A finisat,

Nu e firesc, va fi obscenă.”

 

Ca un copil ascultător,

Te voi urma, știu plec la Tine,

Să mai revin de multe ori

Și alte să compun destine.

Final

Pe pagina vocalelor finale

Culeg în palme solul obosit

Și mă grăbesc să mă dezbrac din zale,

Să reușesc cu-apusul ce-a sosit.

 

Vor mai rămâne câteva restanțe:

Ceva neînvățat și neiubit,

Ceva uitat sub vraful de speranțe,

Și un suspin în versul răvășit.

E timpul. S-a oprit vagonu-n gară

N-a mai rămas în urmă nici un drum,

În față răsărituri fără seară

Și zbor de fenix înălțat din scrum.

 

Ceva firesc: venim spre a ne duce,

Și așteptăm cu frică la-nceput,

Apoi ne-nfiorăm de veac sub cruce,

Deși... de asta noi ne-am conceput.

 

Libertate

 

Lăsați-mă să zbor! Vreau libertate!

Nu-mi spuneți când să mor, cât să trăiesc,

Nu mă-nvățați din filele de carte

Pe cine să urăsc, cum să iubesc.

 

Aripile mă dor, vreau libertate!

Am învățat datoare să vă fiu,

Ca mai apoi sub măști de vanitate

Să fug sub orizontul cenușiu.

 

Din colivie strig: vreau libertate!

Din mrejele prunciei vreau să scap,

Când deprindeam să mă aplec din spate,

Să pot în veacul ist de om să-ncap.

 

Cătușele să cadă! Libertate!

Se zbuciumă în gând un răcnet mut,

Și rănile durute, neiertate

Îmi leagă viitorul de trecut.

 

M-apasă peste piept... Vreau libertate!

Cu ochii lunec prin prezentul vid,

Trăiesc minciunile, plătind tribut în rate

Cu cancer, cu demență, cu covid...

Odă fericirii

 

Fericirea-i precum steaua în cădere,
„Iaca este!” Peste-o clipă... „Gata, nu-i...”
Și trăim tot în regrete și durere,
Pe ruina și cenușa dorului.
 
Spun profeții: „Fericirea este clipa
Ce-o trăiești imediat, doar în prezent”,
Cât ar face o mișcare cu aripa
O idee împletită-n gând latent.
 
Și mi-am zis: eu fericiri am milioane,
Oirce clipă e din nou un alt „prezent”,
Ce-mi aduce praf de perlă în vagoane
Să-mi zidească viitorul coerent.
 
Fericirea mea încearcă să adere
Pentru viață lungă-n rima unui vers,
Doar steluța ce se stinse în cădere
N-a murit, a dispărut în Univers...
 
Și voi toți ca umbre vii în amintire
Adunați cu inimi sincere comori,
Sacrificiu pe altar de FERICIRE -
Viitor, prezent, trecut legat cu sfori.

Temă pentru părinții elevilor

 

Nu mă certa pentru o temă ne-nvățată,

Pentru greșeală cu dojană nu privi,

Nu-mi pune-n vină definiția uitată,

Pentru-o problemă demnitatea nu-mi strivi.

Căci cine știe de-o să-mi prindă bine-n viață

Aceste funcții, algoritmi și noțiuni,

Tu le-ai uitat, dar, uite, ești descurcăreață,

Mereu transformi rutina sumbră în minuni.

Mai bine dă-mi aripi să zbur cu îndrăzneală

Spunându-mi: Bravo ești! Sunt mândră! Te iubesc!

Sub tălpi să-mi pui curaj și-o scară verticală,

Destin frumos, deosebit să-mi construiesc.

Căci sunt așa cum mă atingi cu-a ta privire,

Cum ți-e povara sau deliciul din gând,

Precum zvâcnește pentru mine a ta fire,

Precum pleci chipul înspre mine: dur sau blând.

IUBESC!!!

 

IUBESC!!!
Azi am fugit, de-acolo, de afară,
De la final de vară și covid,
De la legume strânse în cămară
De la nevise prinse-n hăul vid.
 
M-am plictisit de ziua fără mâine,
De lecții cu generic: „a muri”,
De fugă printre dogmele creștine
Spre-a nu uita că, totuși, voi mai fi.

Și am venit la voi, iubiți prieteni,
Cu nume foarte straniu: virtuali,
Ce sunteți iubitori, vioi și sprinteni,
La orice întâlnire punctuali.
 
Eu vă admir, mă-ncânt de libertatea
Ce-n minte și în fire v-o găsesc.
Și în android bag în grabă cartea
Ca să vă informez: EU VĂ IUBESC!!!

 

Stai acasă!

1.      Ce starniu e: cu uși închise

Cu poarta ferecată stăm,

Fără dorințe, fără vise,

La cer cu frică ne uităm.

Coroana e stăpâna lumii,

Și totu-a-ntors cu josu-n sus.

Din zori ne-ndeamnă-n miezul glumii

Se-amuză până în apus.

R: Cu tine vreau, să stau, iubito,

La pieptul tău ca într-un rai

Dar nu veni, te rog iubito,

Pericol e. Acasă stai!

2.      Ce lecție neașteptată,

Să fim mai altfel învățăm,

Nu mai fugim ca altă dată,

În internet ne răsfățăm.

Prin Viber de sărut, frumoaso,

În Instagram eu te admir,

Nu vei mai fi în mai mireasă

Pân nu va trece-acest delir.

Dincolo de noi...

Dincolo de noi, iubite,

Nu e iarbă și frământ,

Nu e strigăt în chemare,

Mă auzi fără cuvânt.

Dincolo de noi, iubite,

Este-un cântec rătăcit

Ce se naște din suspine

Și se-aude nerostit.

Dincolo de noi, iubite,

Se oprește ziua-n loc,

Nu e azi și nu e mâine,

Chiar și moartea e un joc.

Dincolo de noi, iubite,

În sfârșit vom fi în doi,

Precum versul și cu rima,

Precum șoaptele pe foi...

„Mi-e dor...”

Am coborât în hăul de zboruri și abis,

M-am suspendat cu geana de rimă și de vis

Smulgându-mă din sine, alt ciclu să absolv,

Prin algoritm de șoapte vulcanul să-mi dizolv.

În pat de nebunie lumina rece sting,

Să pot vedea prin noapte cum șoaptele se-ating

Într-un sărut al carmei în veac întârziat,

Ce-n ceacra ostenită pojaru-a înviat.

O roabă benevolă a dorului curmat

Printr-un divorț pe-o vreme cu verbul cel ritmat.

Cu firea-n tremur dulce, în geamăt de extaz,

În agonii mă zbucium, fără să sper răgaz.

Mă plec ca spre icoană peste un verb nescris

M-ating de a ta lipsă ca de un fier încins,

Și-n febra din dorință mă pierd ca-ntr-un decor,

Înăbușind durerea cu cântecul: „Mi-e dor...”

Ai izvorât...

Ai izvorât răspuns la o chemare

Bărbat, copil și muză într-un chip,

Să-mi împletești destinul de visare,

În veacul meu lipsit de anotimp.

Ai coborât din rima obosită

Din strop de gând sfios, neîndrăzneț,

Să cadă peste pajiștea cosită,

Din lacrimi nestemate fără preț.

M-ai dezbrăcat de noapte și de iarnă

În dormitorul meu din Univers,

Făptura ta ființa să mi-o cearnă,

Sub plapuma fiorului din vers.

Și ai pătruns în șoapta amuțită,

Dând glas unui fior netulburat,

Să-nvăț cum e atunci când sunt iubită...

Ah, scumpule, ce mult te-am căutat...