* "poate mîine..."

Ai legănat atîtea toamne visul
în nopţi pustiul rece să alini
zidind din stropi de stele paradisul
pentru icoana cărei să te-nchini.

Ai inspirat speranţă:"poate mîine..."
duminici suspendînd de orizont
silaba alegînd să-ţi fie pîine
pentru un ultim mai păstrat pe cont.

Dar cînd destinul şi-a permis o glumă
sădind în casa-ţi visul împlinit,
erai plecat... Te-ai speriat de brumă,
ce îţi divulgă paşii, din zenit?


Sau n-ai dorit să te cobori din stele
cedînd eternul clipelor din scrum,
dorinţelor adesea infidele...
sau "poate mîine...", totuşi, nu-i acum?...

* ai tăcut...

Ţi-am presurat cărarea cu petale
luînd un colţ de vară cu-mprumut
şi am ţesut un leagăn din vocale...

de mîine-ţi va răspunde geamul mut...

Te-ademeneam şi doamnă şi puştoaică
pitită într-un miez de vis hoinar-
ba prada ta, ba la vînat leoaică...

de mîine voi fi piatră de hotar...

Te întîlneam o umbră pe silabă
răpindu-mi gîndul cu-un sărut în plic
să potoleşti secundele din grabă...

de mîine vei găsi aici... nimic...

Te voi privi din nume de străină,
îţi voi vorbi cu verb necunoscut
ce nici nu mîngîie, nici nu alină...

Eu aşteptam...
Ştiai...
dar ai tăcut...

* dor în amurg

Hărțuită de visul certat
furișat în ograda vecină
mă strecor din amurgu-ntomnat
în minciună cu pas de felină.

Dojenită de vara din prunci
ce-și culeg singuri poama răscoaptă
mă mai țin de-un "ții minte atunci..."
deslușind în tăcerea-ți o șoaptă.

Iar în pasul străin intuind
talpa ta șovăind a plecare
din dorința-ți de braț să te prind
înfruptat cu-amintiri din uitare.

Și să-ți scape-un suspin a regret
cu o frază lăsată-anonimă
rămînînd în amurgul șiret
ce va stoarce și mîine o rimă.

*iarna urmei

Iubitule, mă-nghite iarna urmei tale
în coama verbului lăsat fără răspuns
şi visul nins de necuvînt ascuns sub zale
adoarme noaptea ce pe noi nu ne-a ajuns.

să anulez din calendar acele file
ce m-au minţit, lipsind chemarea de ecou
punînd pe gura-mi doar silabele umile
în loc de basm unde eu te-am ales erou.

lăsînd amprenta unei clipe infinite
ce ne-a promis să ne găsească-n labirint
din aşteptările de neveniri rănite
şi de cadavrele iubirilor ce mint.

voi căuta final în iarna urmei tale
să pot citi un "te iubesc" în necuvînt
cînd te-oi găsi plecat spre albul din petale
formînd cu tine doar o mîină de pămînt.

* alinare

M-alin cu o noapte
uitată de soartă
în mugur de vis
din fiorul hoinar
născut la hotar
fără semne pe hartă
cînd paşi-mi sunt robi
unui miez de chenar.

Îmi caut pricini
să rămîn fără vină
căci dau o restanţă
viorii ce-a plîns
din geană de-apus
pentru ultima cină
cu strop de nectatr
de pe gura ta strîns.

m-ascund furişată
de legile lumii-
cerşafu-n păcate
să-l am nepătat
albit de canonul
iertărilor brumei
căci dorul şi azi
se mai cere-alăptat.

S-alint ca pe-un prunc
acea unică noapte
aleasă din roiul
de clipe pustii,
mireasă s-o faci
în cunună din şoapte,
pe poala-i de patimi
tu haină să-mi fii.

* am obosit...

Am obosit de nopţi ucise-n gară,
de-un loc rămas pustiu în orice tren,
să tot urăsc străinii ce coboară
sub talpa lor speranţele că-mi cern.

De azi încerc să-nvăţ neaşteptarea
şi voi urca într-un marfar grăbit
să-nlocuiesc destinul de cărare
cu un destin de orizont rănit.

Lăsînd deschisă poarta sîngerîndă
(de-ţi ia-i la următorul tren bilet...)
şi într-un felinar voi sta la pîndă
pitită-ntr-o silabă din cuplet.

În ritmul: tuc-tuc-tuc de roţi pe şine
voi contopi un tren c-un orizont...
Am obosit de zile asasine-
făr-a ta şoaptă mi-e destinul mont.

* ecoul tău

Azi m-a atins ecoul tău, iubite,
şi alergai cu geana să-l ating
să mai reţin petalele grăbite
căci clipele cu ruginiu mă ning.

Însă s-a stins vocala cea din urmă,
încerc să strig, însă răspunsu-i mut.
Din nou lumina-n pleoapă mi se curmă-
a fost ecou sau doru-mi a gemut?

Îmi ticăie tăcerea-ţi în timpane
să nu aud un nou final de zi
şi scîncetul chemărilor orfane
din vis ce prinde a se desfrunzi.

Rămîn din nou la capăt de-aşteptare,
chiar de-ai să treci şi azi fără ecou
voi căuta silabe solitare-
pentru singurătatea-mi un sacou.

Să-ncerc s-ascund durerea goliciunii
de nesperanţa ce m-a despuiat
turnîndu-te pe rana rugăciunii
cu neecou în patu-mi furişat.

* "pe curând..."

Iubite, nu ai zis "la revedere"
şi nici "adio", spusei "pe curînd"...
Un geamăt făr-ecou pe gura-mi piere
căci gîndul nu se vrea turnat pe rînd.

Lăsai atîtea vise-nmormîntate
sub pleoapele uitate pe zenit
de orizontul încuiat secate
şi şoapta ta ce n-a mai revenit.

O pauză declar-un miez de verde
printr-un post-scriptum de-al tău Mai semnat
să reînvii din iarna ce mă pierde
de palmele-ţi de-un veac nesemănat.

Şi augustu-mi apus la soartă cere
din disperare un fragment să vînd...
N-ai spus "adio" nici "la revedere"
dar pînă cînd, iubite, "pe curînd"?

* dacă pleci...

N-am să te plîng
dacă va fi să pleci
de rimă suspendînd
a mea durere,
n-am să leg geana
-n noaptea de priveghi
sperînd la judecata
de-nviere.

N-am să te chem
în geamătul cu-arsuri
să-mbraci răcoarea palmei
pe-a mea frunte,
de albul din petale
să te-nduri
cerînd să pui
spre al tău verde punte.

N-am să te mint
că te voi plînge-n veci
ţesînd în noapte
leagăn din suspine...

N-am să te plîng
dacă va fi să pleci,
eu voi pleca
iubitul meu cu tine.

* ploaia

Toţi norii mei, iubite,
trimis-am să te plouă-
sau aşteptai, tu, poate
doar strop curat de rouă?
În miezu-mi de furtună
dezlănţuită-n toamnă
ai căutat copila?
sau glas discret de doamnă?

Îmi despletii cosiţa
din mai nemîngîiată
şi-mi cumpărai o cotă
de soartă dezmierdată,
ca să-ţi ascult minciuna
de tine necrezută
şi-o vară-ţi fui iubită
ne-atinsă, nevăzută.

Şi-n miezul de furtună
zidii cu tine-o casă
în care taina rimei
fu pîinea de pe masă...

Vrui să te plou, dar picur
pe floarea de umbrelă
din visu-mi ce se scurge
ca pînza de-acuarelă.