Stăpână mă simţesc pe depărtare
când te ating cu tastele grăbite-
un zâmbet, un suspin, o sărutare,
într-un pustiu o ploaie de cuvinte.
Descoperit în stropul de lumină
prelins în ocean de întuneric,
ai apărut la braţ cu luna plină
necunoscut, misterios, feeric.
Ne-am contopit prin gândul de sub palme
şi rugă-ncremenită între buze,
înmugurind dorinţe fără vame
când flăcări în artere-s călăuze.
Îmbrăţişaţi de visele ştrengare
excluse astăzi din maturitate
neg noţiunea rece "depărtare"
când şoaptele se-ating în voluptate.
Mă grăbesc şi azi la întâlnire,
brumele dezbrac, le-agăţ în cui,
desenez bujori cu fericire,
grijile în nepăsare-ncui.
Genele fardez cu aşteptare,
cununiţa-n fluturi mi-o gătesc,
lângă prag sădesc a ta chemare,
cresc vlăstari cu nume: "te iubesc".
Casa-i inundată de duminici,
leagănul mi-i aşternut cu dor
toamna cu-nsoriri de mai să vindeci
în apusuri reci turnând fiori.
De la cer implor o noapte lungă
pe o stea pierdută-n univers,
cât un infinit, să ne ajungă
pentru-a ţese veşnicia-n vers.
Aseară am minţit rugina clipei
amestecând culorile-n busolă,
să mă cufund în zvâcnetul aripei
prelinsă din suspinul de violă.
Aseară am lăsat să cad în plasă
de stele înnodând a noastre gânduri,
zidind din vise pentru doi o casă
cu dulci silabe aşternute rânduri.
M-am scuturat aseară de poveţe
înveşnicite în oglinda brumei
plutind pe ocean de valuri creţe
spre dorul nevăzut de pizma lumei.
Vin să comand şi astăzi un "aseară"
să şterg polenul de singurătate
înlocuind iluzia de ceară
din calendar cu primăveri ratate.
Suspinul tăcut, nevărsat dintre gene
se-nnoadă de zarea înfiptă-n apus,
ecoul din gându-mi se scurge prin vene
nectar căutând în cuvântul nespus.
În ploie-l ascund, când obrazu-mi stropeşte,
în şoaptă-l îmbrac, când genunchii îndoi
spre -naltul cu palma ce-n rugi se-mpleteşte
să-mi macin dorinţa sfioasă pe foi.
Arsura chemării doar pana-mi aude
când noaptea-nfăşoară nesomnul în vis
curmând disperarea cu rimele ude,
suflând existenţă în basmul ucis.
Pe braţu-i mă nasc cu destin de scânteie,
aripi îmi desfac pentru zbor efemer
când abur de pară, când prunc, când femeie,
când strigăt pribeag fără sol, fără cer.
Ascunde-mă, toamnă,
sub galbenul tulbur
de verde stopat
într-un roşu de-amurg,
cu pasul cuminte
clepsidra să-mi bucur,
să-ncui înflorirea
în veri ce mă curg.
Învaţă-mă cartea
cu buchia seacă
din gând să dezbrac
visul meu repetent,
să n-aştept în gară
secunda ce pleacă
cu veacul trecut
la un ritm somnolent.
Mă leagă cu bruma
de via orfană
căderea-n urcuş
cu aripi să n-o mint,
mi-e zborul de astăzi
o ultimă rană,
chemarea pe gura-i
un ultim alint.
Certată sunt cu noaptea-
te-a contopit în sine
şi mi-a lăsat ofrandă
de doruri braţe pline,
te-a smuls de pe retină
să-mi fie palid cerul,
lăsând în pat nesomnul-
stăpânu-mi şi străjerul.
Leg ochii de cărare
în gând grăbindu-ţi pasul,
scrutez tăcerea oarbă
ce îţi înghite glasul
şi te pictez pe pernă
cu pensula dorinţei
zidindu-te în rima-mi
cu lacrima peniţei.
Năframă de mireasă
mi-i versul plâns în noapte,
îmbrăţişarea dulce-
mărgăritare-n şoapte,
iar luna cea de miere
pelin pe sărutare,
căci rătăceşte-n noapte
răspunsu-ţi la chemare.
Tu, ram îmbobocit în plină toamnă
mi-ai dezmierdat brumarul amorţit,
codană jună deşteptând în doamnă-
cu-aprilul tău ninsoarea mi-ai peţit.
Vlăstari din palme cresc, aripi pe glezne,
mi-i aşternutul pe polen de vis
şi mă înec în ochi-ţi- două bezne-
ispită dintr-un miez de paradis.
La piept te strâng, iluzie de noapte,
când pleoapa se agaţă de pustiu,
cu buze arse sorb din gura-ţi şoapte
în fraza-mi o silabă să te ştiu.
Te-ncolăcesc cu patimă orfană
rămasă fără vară, stâlp la prag
să te aştern un plasture pe rană,
să-nvăţ a spune-n taină:"îmi eşti drag".
Rămâi în grădiniţa mea-ntomnată,
învăluind amurgul în parfum,
să-nmugureşti speranţa scuturată
să mă înveţi cum să mă smulg din scrum.
Cât de puţin...
o mână de vocale
turnată peste vinul oţetit,
un izvoraş pribeagului în cale,
un cântec cu suspinul împletit.
Cât de puţin...
şi iar e mai în floare
furtuna se îmbracă-n curcubeu,
o clpă-n van trăită nu mai doare
şi în plural se simte tristul "eu".
Puţin... dar mult
"îmi este dor de tine"
şi gura mea te caută febril
să te dezmierd, cuvântu-ţi să m-aline
înăbuşit de geamătul viril.
"ce dor mi-a fost"-
să recunosc genată
trădată de pojarul ce-l aprinzi,
în visul meu cu visu-ţi cununată
lăsând făptura-n rima ta s-o prinzi.
Mă plec peste minciuna fără vină
născută-n miezul copt de adevăr,
un fruct necopt de fragedă călină
sub luna, împletind brumar în păr.
Când legile cu "nu" au curs prin vene,
când lutul vrea să sape cuib în sol,
când se agaţă nopţile de gene
aşteaptă scena cel din urmă rol.
Se mai reţine umbra în culise
să prelungească ultimul antract
cu infinitul de minciuni şi vise
ce va anticipa un ultim act.
Culeg neadevăruri dulci pe buze
cu gustul de april întârziat,
primindu-le-n duminici călăuze
o scuză pentru gândul despuiat.
Noi, iubite- doi bulgări de humă
cu tic- tac monoton resemnaţi
în privire atingeri de brumă
de destine-n opusuri mânaţi.
Împletim înserări fără noapte,
înnodăm răsăritul de vis,
ne plecăm peste stropii din şoapte,
ne-mpăcăm cu minciuni din abis.
Peste umbre călcăm, aşternute
de un veac savurat pe deplin,
adunând în căuşe minute
pentr-un ultim concediu de-alin.
Ştiu, rămâne-vom file de carte
cu aluzii de dor împlinit
pe o stea rima noastră să poarte
taina nunţii din mitul finit.
Noi, iubite- un bulgăre-n vară
legăna-vom o frunză la sân,
scutura-vom petale cu parăvii arome să crească din fân.
