M-a băut pân-la fund
nebunia ştrengară
am rămas fără cer,
fără zbor, fără vară,
de aripi mi-a legat
împliniri regretate
stau la capăt de vis
pus pe file de carte.
Mi-a promis un april
într-un mijloc de iarnă
flori ţesute în mai
pe cearşaf să aştearnă,
însă stau în gerar
părăsită de muguri
cu dorinţa în plic
cotropită de ruguri.
E peronul pustiu,
mi-a rămas doar o clipă-
cerc să zbor... e târziu
mă desprind de aripă,
mă agăţ de destin,
beau rutina amară-
preţ că vrui să repet
nebunia ştrengară.
Cu-aripi de fluturi ieri m-ai nins
(în miez de iarnă!)
cu șoapta visul mi-ai încins
să nu se cearnă
în graba dârei de nisip
fără duminici
zenit final să nu risip
la preț de finici.
Chemările am așternut
în parc, pe-alee,
veac obosit am reținut
cu o palee
și noi pe podul străveziu
rebeli în soartă
debusolați de dor târziu
stăm fără hartă.
Favoare smulsă de la sfinți
lipsiti de slavă,
asemeni lor- cândva cuminți
azi prinși în lavă
ne transformăm în vreasc de-altar
cu trup de pară
să mai trăim în avatar
o nouă vară.
Fur şoapta ta
lăsată-n fapt de seară
pe prag străin
cu buchie de ceară
şi o topesc
cu flacăra din mine
să-mi fii iubit
remediu în suspine.
Îmbrăţişez
dor plăsmuit din vise
aripi să pun
speranţelor ucise
să mai trăiesc
în serii repetate
la pieptul tău
apriluri consumate.
Să mă atingi
cu gând purtat de noapte
să ne-nfruptăm
din merele răscoapte
şi verste reci
cu toamne asasine
să anulăm
cu dezmierdări aldine.
În mugurul duminicii, iubite,
de șase ori mușcată de destin
vin să te-aștept- o flacără cuminte
cu visul în rochiță de satin.
Să scriem un poem în paranteze
să-l împărțim ca pe al Evei măr,
făpturile-n ritm nou să ne vibreze
cununa toamnei scuturând din păr.
Portița s-o deschid la tine-n palmă
zenitul să-l cobor pe chipu-ți drag
trăind o veșnicie fără vamă
țesând din clipe ultimul șirag.
Și-n zori, la început de săptămână,
cătușe de rutină pe cărări
ne vom lega cu talpa de țărână
iar dorul și chemările- de zări.
Spre mugurul duminicii în fugă
grăbind deșarte zile din destin,
ne-om încleșta ca palmele a rugă
în visul cu rochiță de satin.
În astă noapte
am rămas cu ochi-n lună
fără ecou
chemarea mea s-a destrămat
în geamul stins
strop de speranţă să apună,
sfinţind cu rouă rana visului curmat.
Mut este cerul
ce-mi întinse ieri o punte
pe care umbra runei tale s-a topit
tăcerea ta
a înălţat pe gând un munte
şi norul pleoapei
nenorocul mi-a stropit.
E-o noapte udă,
zgribulită lângă-o scuză:
"să nu aştepţi,
voi reveni, dar nu acum..."
prin întuneric bâjbâi rima fără muză
să-mi spăl privirea de rugină şi de scrum.
E miez de noapte, strâng în braţe fulgi de lună
lumina rece în suspin s-a destrămat,
în poala nopţii fericirea să apună
şoptind descântecul aprilului curmat.
Stăpână mă simţesc pe depărtare
când te ating cu tastele grăbite-
un zâmbet, un suspin, o sărutare,
într-un pustiu o ploaie de cuvinte.
Descoperit în stropul de lumină
prelins în ocean de întuneric,
ai apărut la braţ cu luna plină
necunoscut, misterios, feeric.
Ne-am contopit prin gândul de sub palme
şi rugă-ncremenită între buze,
înmugurind dorinţe fără vame
când flăcări în artere-s călăuze.
Îmbrăţişaţi de visele ştrengare
excluse astăzi din maturitate
neg noţiunea rece "depărtare"
când şoaptele se-ating în voluptate.
Mă grăbesc şi azi la întâlnire,
brumele dezbrac, le-agăţ în cui,
desenez bujori cu fericire,
grijile în nepăsare-ncui.
Genele fardez cu aşteptare,
cununiţa-n fluturi mi-o gătesc,
lângă prag sădesc a ta chemare,
cresc vlăstari cu nume: "te iubesc".
Casa-i inundată de duminici,
leagănul mi-i aşternut cu dor
toamna cu-nsoriri de mai să vindeci
în apusuri reci turnând fiori.
De la cer implor o noapte lungă
pe o stea pierdută-n univers,
cât un infinit, să ne ajungă
pentru-a ţese veşnicia-n vers.
Aseară am minţit rugina clipei
amestecând culorile-n busolă,
să mă cufund în zvâcnetul aripei
prelinsă din suspinul de violă.
Aseară am lăsat să cad în plasă
de stele înnodând a noastre gânduri,
zidind din vise pentru doi o casă
cu dulci silabe aşternute rânduri.
M-am scuturat aseară de poveţe
înveşnicite în oglinda brumei
plutind pe ocean de valuri creţe
spre dorul nevăzut de pizma lumei.
Vin să comand şi astăzi un "aseară"
să şterg polenul de singurătate
înlocuind iluzia de ceară
din calendar cu primăveri ratate.
Suspinul tăcut, nevărsat dintre gene
se-nnoadă de zarea înfiptă-n apus,
ecoul din gându-mi se scurge prin vene
nectar căutând în cuvântul nespus.
În ploie-l ascund, când obrazu-mi stropeşte,
în şoaptă-l îmbrac, când genunchii îndoi
spre -naltul cu palma ce-n rugi se-mpleteşte
să-mi macin dorinţa sfioasă pe foi.
Arsura chemării doar pana-mi aude
când noaptea-nfăşoară nesomnul în vis
curmând disperarea cu rimele ude,
suflând existenţă în basmul ucis.
Pe braţu-i mă nasc cu destin de scânteie,
aripi îmi desfac pentru zbor efemer
când abur de pară, când prunc, când femeie,
când strigăt pribeag fără sol, fără cer.
Ascunde-mă, toamnă,
sub galbenul tulbur
de verde stopat
într-un roşu de-amurg,
cu pasul cuminte
clepsidra să-mi bucur,
să-ncui înflorirea
în veri ce mă curg.
Învaţă-mă cartea
cu buchia seacă
din gând să dezbrac
visul meu repetent,
să n-aştept în gară
secunda ce pleacă
cu veacul trecut
la un ritm somnolent.
Mă leagă cu bruma
de via orfană
căderea-n urcuş
cu aripi să n-o mint,
mi-e zborul de astăzi
o ultimă rană,
chemarea pe gura-i
un ultim alint.
