Târziu mi-ai nins cearşaful cu petale-
troiene scuturam din calendar
şi verile-mi păreau deacum banale-
mă dezmierdam în leagăn cu brumar.
Târziu s-a copt cireşul cel văratic-
pe ramul gol ploua cu ruginiu,
mă îndemna spre zbor un vis molatic
cu fulgi măşcaţi pe creştet castaniu.
Târziu luai bilet, deacum în gară
peronul ud mă urmărea ursuz
cu un mirpos trecut de primăvară
şi-n pulsul rimei un fior confuz.
Târziu... Se-nnoadă cerul meu cu huma
pe-alăturea duminicile fug
speranţele lăsându-mă ca spuma,
topindu-se pe geană ca un fulg.
M-am speriat şi am fugit din primăvară
în lutul ud, fărâmiţat de remuşcări,
am spart oglinda-nverşunată a ocară
şi-am refuzat pentru suspine vindecări.
În miez de nopţi ştergeam chemarea-ţi de pe vise
spălând sărutul implantat în amintiri
cercând destinul să-l trăiesc după culise,
să uit a firilor pojar în împletiri.
Cu palme-nchise, înălţate către stele
pentru-o iubire acuzată imploram,
altar şi vreasc zidind din pleoapele-mi-mărgele
înmormântând boboci de-april cu tot cu ram.
Dar peste veac mă mai strecor în fapt de seară
să mă ating de-a ta furtună pe furiş
împovărată de regrete, ca o fiară
îmi vindec rana tăinuită în hăţiş.
Mă scutur de umbra brodată în huma
ce-mi leagănă visul pe pânza de giulgi
şi-ncerc resemnare-n destin pentru gluma
din zâmbetul verii gătită în fulgi.
Pun punct făr-a şterge semnal de-aşteptare
cearşaf când mă fac sub câlcâi de vlăstar
în calea uitării o piatră-n cărare,
o vamă loială la stâlp de hotar.
Din palme zidesc un altar pentru dorul
de legea de jos şi din Cer blestemat
cu veac ne-mplinit completându-i decorul
să plângă abisul de basmul curmat.
Chemată de lut şi respinsă de îngeri
înnod orizontul căzut în genunchi-
sub aripi victorii cu gust de înfrângeri
un ultim inel mă înlănţui pe trunchi.
Am evadat din nourul de gânduri
ce-mi reproşează zdrenţele de vise
înmormântate-n şoapte puse rânduri
de ne-ndurarea zilelor proscrise.
Am evadat din viscol de petale
trecute într-o pulbere din urne
conduse de suspin de balamale
ivite din rutinele diurne.
Am evadat din ultima chemare
de larma surdo-mută suspendată
când fără "nu" şi fără afirmare
pe ciob de dor rămasă-s disperată.
Am evadat... dar tu rămâi în mine
brăzdându-mi orizontul şi oglinda,
întemniţând intrarea în poimâine
din bolta sorţii aruncându-mi grinda.
M-a sărutat pe buze primăvara
cu şoapta rimei, visul ce-mi veghea
şi-n verbul mort a înflorit vioara
să ne găsim din nou pe ciob de stea.
Mi-ai împletit cu zâmbetul vocala
o noapte schilodită bandajând,
ai şters cu noi speranţe îndoiala
aripi de fluturi să ne crească-n gând.
Şi în vâltoarea de furtuni stelare
din lipsa de duminici evadăm,
(eu- dor flămând, iar tu- o aşteptare)
în flăcări dintr-un rug să ne-nnodăm.
Să facem punte peste legea crudă
adăugând un proaspăt anotimp,
un curcubeu peste pleoapa udă
şi un altar la poale de Olimp.
Sub talpă- depărtare,
pe geană- cer străin,
în gânduri- nor de haos,
cu inima-n venin,
lipsită de duminici
pe leagăn viscolit
stau ţurţure cu picuri
în sufletul golit.
Vocalele refuză
în şoaptă să le-nşir,
amurgu-mi coase ie
din spini de trandafir-
tăcerea ta mă ceartă
cu visul ne-mplinit,
stau la-nceput de vară
cu iarna în zenit.
Te caut printre file
din vechiul calendar
unde-ţi păstrez ecoul
cum te-am ştiut- ştrengar,
risipitor de stele
cu-aprilu-n buzunar,
stăpânitor de rune
îndrăgostit hoinar.
Dar prea departe astăzi-
în soarta mea străin,
lăsată-n nor de haos,
cu inima-n venin,
lipsită de duminici
pe leagăn viscolit,
un ţurţure cu picuri
în sufletul golit.
Mă-nnod mai strâns cu talpa de pământ-
prea multă rouă mi-a stropit aripa,
s-au consumat silabele din cânt
şi s-a topit cu zarea-n neguri clipa.
Orfană stau la margine de vis
trădat cu rază-n geana dimineţii,
deacum- tăcere, totul a fost zis
şi îngropat în nemurirea ceţii.
Cu pas grăbit pe muchii de final
spre un poem de ultim zbor în faţă-
azi orice început îmi e banal
ca fulgi rebeli pe câmpul cu verdeaţă.
Prin toate verile-am trecut, în aur fals
sub ram pustiu îmi tălmăcesc menirea
eliberând al primăverii vals
să nu instig zadarnic împlinirea.
Atâtea seri iluzia albastră
pe-aceeaşi pânză ambii desenam
până la zori, prin ciobul din fereastră-
ba-n chip de pradă... ba sfios vânam.
De-atâtea ori de febra-ţi pătimaşă
în miez de faur, ah, mă sufocam
ca-n maiul jun, în verdea lui cămaşă
cu inocenţă soarta îmi jucam.
Cu primul tren, la prima ta chemare,
cu-n vis la braţ, în urmă fără punţi,
prin şoapta ta de "ultimă-ncercare"
lângă pustui-mi arşiţa să-nfrunţi.
Dar la peron prin sticla sinilie-
o siluietă prinsă de-al tău braţ...
Sub talpa mea speranţa de hârtie
cuprinsă-n pară, firea mea- în lanţ.
Fără aripi, în liberă cădere,
cu geana udă, rima în suspin
şi-al tău sărut pe gura-mi azi e fiere,
dezmierdul tău- azi cupă cu venin.
Zădarnic cauţi, a cules ninsoarea
acele două urme-mbrăţişate
când boarea nopţii a schimbat culoarea
ispitelor în vene furişate.
Adolescenţi la prima întâlnire
întârziaţi cu nişte zeci de toamne
verificăm în DEX ce e "iubire",
dar... pe de rost ştiam cândva, o, Doamne!
Prea complicată-i este tălmăcirea,
sau paşii am pierdut prin labirinte,
dar a zâmbit şireată fericirea
şi orizontu-n urmă-a tras cuminte.
Nu mai vorbim, cuvintele înşală,
ştim să zburăm deacum numai în vise-
pe frunte-mi pui cunună de vestală,
pe umeri- primăverile ucise.
Dar două urme şterse de ninsoare,
au fost, (sau ne-au părut) îmbrăţişate-
pun pe destin o pată de culoare,
dulci amintiri prin rime furişate.
Aşa şi vei rămâne
enigmă din vocale
cu puncte de suspensii
pe visul obosit,
eu te-oi chema cu roua
turnată pe petale,
ştiu, mă-i lăsa în iarnă
în verdele cosit.
Nu te acuz, ştiu taina
căderii din orbită,
o încercasem toamna
când bruma-ntârzia,
azi bandajez cu rime
furtuna mea rănită,
iar tu rămâi acelaşi
fior ce mă-ncălzea.
Şi-n nopţi fără duminici
îţi voi trimite semne,
în larma din tăcerea-ţi
chemări voi auzi,
voi amăgi splendoarea
prelinsă prin arene
şi voi şopti pe gura-ţi
cu gura mea..
(si-si)
