E primăvară
pe cărarea din destin-
ascund sub pleoape
chipu-ţi dulce şi senin,
vin pe furiş
să-ţi spun în şoaptă
"mi-a fost dor..."
mă plec spre şoapta-ţi
inundată de fior.
Se scaldă-n rouă
fericirea ce-o trăiesc-
acuză cerul
şi pământu-al meu "iubesc",
vin ca o hoaţă
să te chem, să te sărut,
s-aştern ofrandă
peste dorul meu durut.
Zbor printre stele
când cu vorba-ţi mă cuprind-
snopi de vocale
licurici în piept aprind,
zidim castele
din nisipul clepsidral
schimbând amurgul
pe o noapte de coral...
Iubite, vin aici să te dezmierd
cu şoapta nopţii strecurată-n vene,
minciuna să ţi-o cer şi să te cred
dorinţa-mi ascunzând-o după gene.
Să-ţi dăruiesc o noapte de april
la pieptu-mi de codană visătoare,
să te aprind cu dorul meu febril
din braţele-mi zidindu-ţi închisoare.
Să te alint cu şoapte de amor,
să-ţi dărui firea mea neogoită
sclavi devenind aceluiaşi fior
încătuşaţi în mreajă de ispite.
Vin să te chem:"iubite, te doresc...
mi-e rece, ninsă casa fără tine,
în prag de toamnă-mi eşti un strop ceresc
din martul care-n mine se reţine.
Culc în metaforă amurgul ostenit,
sub ciob solar cufund amarul dintre pleoape,
altar pustiu ascund în toamna din zenit
şi vin la tine- azi îmi eşti cel mai aproape.
Nu voi cerca orbita-n van să-ţi răvăşesc,
să mă strecor cu valsul nopţii în duminici...
mă voi juca pe gura ta cu "te iubesc"-
prin legea runei să ne ştim amanţi-logodnici.
Te voi iubi în miezul viselor din nopţi,
mă vei găsi pe-o filă-n vers nescris brodată,
te voi chema din fiebra anilor necopţi,
îmi vei răspunde din romanţa necântată.
Şi-o să te am din nou pe braţ iubit-tăcut
înveşnicit într-un surâs de anonimă
lăsat în trupul meu cu pruncul nou-născut-
din şoapta ta căci concepui o nouă rimă.
Nu te mai chem, e vara pe sfârşite
deşi abia e luna lui cuptor,
dar frig îmi e de lipsa ta, iubite...
Ştiu, în destin mi-ai fost un călător.
Ieri m-ai atins cu-o boare de căldură,
m-ai inundat cu arşiţa din verb,
m-ai dezmierdat cu-a buzelor arsură
în dorul renăscut să mă mai fierb.
Dar scurtă a fost clipa întâlnirii-
cu ultima silabă te-ai topit
şi am rămas să-nfrâng suspinul firii
pe leagăn de nesomn nocturn răpit.
Ştiu, mâine vii cu-o nouă alinare
să ne iubim cu cerul între noi,
îmbrăţişarea filei însă doare...
Şi iar e toamnă-n vară, iarăşi ploi.
Din geamăt smulg silabe pătimaşe
să te încănţi uimit, să mă admiri,
să înfloreşti pe braţele-mi golaşe
romanţe dizolvate-n amintiri.
Suspină însă rima suspendată
de promoroaca-n nepăsarea ta
şi mai ucid un cânt născut de şoaptă
ca pruncul zămeslit fără de stea.
Trag orizontul mut peste sprinceană,
mă-mpac cu calendarul subţiat,
pun frunză de pătlagină pe rană,
mă iau de piept cu dorul înviat.
Şi mă cobor la capătul de vise,
mă învelesc cu giulgiul de minciuni,
pe raft pun fericirile omise
să-ncep speranţe noi de la o luni,
c-o să auzi silaba-mi pătimaşă,
ai să te-ncânţi uimit, ai să admiri,
vei înflori pe braţele-mi golaşe
romanţe dizolvate-n amintiri...
Rămâi la fel- chemare în furtună,
mănunchi de versuri şi iluzii dulci
să-mi prinzi din nou speranţe în cunună,
din păcura rutinei să mă smulgi.
Să-mi fii un far spre miezul pasiunii,
să mai trăiesc zenit de primăveri
la randevu pe strop din geana lunii,
în basmul fără mâine, fără ieri.
Să mă găsesc în braţe pătimaşe
când ramul din destin e viscolit,
să mă ascund de toamnele pizmaşe
şi veacul de duminici dezgolit.
Rămâi fior de tandră mângâiere,
minciuni şoptite-n clipe de amor,
o aşteptare-a nopţilor de miere,
loc de popas sub tălpi de călător.
Un strigăt obosit deatâta dor
a îngheţat pe geana disperării
înlăţuit de şoaptele ce dor
surpate în abisul neuitării.
***
...În ziua când sosii te-am petrecut,
alăturea, erai deacum departe,
în luptă fără armă, fără scut
să mă arunc cu nopţile deşarte.
Speranţe dezghiocam în aşternut
şi sărutam blestemul de pe buze
împăturind un veac la doi, trecut,
lăsat la coş de tine, fără scuze...
***
Cu pozele nerupte în album
pictând un zâmbet fals pentru vecine
culeg cu tâmpla clipele: bum-bum...
în casa noastră- leagăn de suspine.
Târziu mi-ai nins cearşaful cu petale-
troiene scuturam din calendar
şi verile-mi păreau deacum banale-
mă dezmierdam în leagăn cu brumar.
Târziu s-a copt cireşul cel văratic-
pe ramul gol ploua cu ruginiu,
mă îndemna spre zbor un vis molatic
cu fulgi măşcaţi pe creştet castaniu.
Târziu luai bilet, deacum în gară
peronul ud mă urmărea ursuz
cu un mirpos trecut de primăvară
şi-n pulsul rimei un fior confuz.
Târziu... Se-nnoadă cerul meu cu huma
pe-alăturea duminicile fug
speranţele lăsându-mă ca spuma,
topindu-se pe geană ca un fulg.
M-am speriat şi am fugit din primăvară
în lutul ud, fărâmiţat de remuşcări,
am spart oglinda-nverşunată a ocară
şi-am refuzat pentru suspine vindecări.
În miez de nopţi ştergeam chemarea-ţi de pe vise
spălând sărutul implantat în amintiri
cercând destinul să-l trăiesc după culise,
să uit a firilor pojar în împletiri.
Cu palme-nchise, înălţate către stele
pentru-o iubire acuzată imploram,
altar şi vreasc zidind din pleoapele-mi-mărgele
înmormântând boboci de-april cu tot cu ram.
Dar peste veac mă mai strecor în fapt de seară
să mă ating de-a ta furtună pe furiş
împovărată de regrete, ca o fiară
îmi vindec rana tăinuită în hăţiş.
Mă scutur de umbra brodată în huma
ce-mi leagănă visul pe pânza de giulgi
şi-ncerc resemnare-n destin pentru gluma
din zâmbetul verii gătită în fulgi.
Pun punct făr-a şterge semnal de-aşteptare
cearşaf când mă fac sub câlcâi de vlăstar
în calea uitării o piatră-n cărare,
o vamă loială la stâlp de hotar.
Din palme zidesc un altar pentru dorul
de legea de jos şi din Cer blestemat
cu veac ne-mplinit completându-i decorul
să plângă abisul de basmul curmat.
Chemată de lut şi respinsă de îngeri
înnod orizontul căzut în genunchi-
sub aripi victorii cu gust de înfrângeri
un ultim inel mă înlănţui pe trunchi.
