Singurătate

Cu toamnele înfipte

în pulberea de vise

mă zbenguiam prin ploaia

petalei de caise

și zbor de libelulă

pictam pe disperare:

să-mi pară că nu-i noapte,

să cred că nu mă doare...

Iar jarul din aortă

și negrul din privire

nu e decât un soare

din leagăn de iubire

ce îmi orbește văzul

și îmi răpune pasul,

dar nu singurătatea

îmi tot sugrumă glasul...

Te chem... dar nu mă crede

paharul de pe masă

ce vinul oțetește

de clipa prinsă-n plasă

și pun pe-o filă albă

dorințele rimate

rămase solitare

în gând înmormântate...

În ospeţie

Ieri am lăsat din trebi şi-un pic certată
de toamna, ca întruna repezită
precum că a rămas nemăturată,
cu vrafuri de rugină împânzită,
şi peste Prut am alergat flămândă...
Nu, nu de pâine, e şi-aici gustoasă,
ci de dulceaţa din silaba blândă -
de-acolo, unde limba-i mai acasă.

O culegeam din străzi şi din birouri,
de printre pici cu-o minge aruncată,
de printre munţi cu genele în nouri,
din mănăstiri cu frunţile-aplecate,
uitând de farfuria neatinsă
şi dulcele-amarul din pahare,
în vraja melodiilor cuprinsă
din scene, din culise, culuare...

Iar toamna sta acasă, supărată,
nemăturată, rece, neculeasă...
De-ar ştie ea, cum e când ţi-e furată
comoara care-ţi e cea mai aleasă,
ar înţelege: în zădar mă ceartă,
căci nu un moft, un rug aprins mă mână,
un dor ce peste Prut din nou m-aşteaptă
să vin la limba mea cea mai română.

# Emancipată

Flămând de doruri mă numea "iubită"
chemându-mă-n poveste infinită,
apoi m-a slobozit în vivieră,
numai a lui să fiu... prizonieră.

Din mreaja lui m-am smuls să vin la tine,
mi-s braţele de roze astăzi pline,
dar şi pe mine m-ai sădit în seră.
A ta sunt, însă... tot prizonieră.

Un tip drăguţ spre zbor m-ademeneşte,
ah, cât de dulce, gingaş îmi vorbeşte!
Acum i-i gura o bombonieră.
Dar mâine? Ştiu, voi fi prizonieră.


Bărbaţilor drăguţi, din lumea toată,
vă sugerez: numiţi-mă "uitată".
Vă las, mă duc să-mi fac o carieră,
am obosit să fiu prizonieră.

# Toamna

Ca spinu-mplântată în mine
stă toamna, cu ochi de rugină
şi visu-n capcană mi-l ţine,
salteaua mi-aşterne pe tină.

Grădina şi chipu-i în rouă
pe buze apatic se mişcă
ieri frază uitată, azi - nouă
de-un vânt încâlcit în morişcă.

Alene de griji se despoaie
ogorul,-mbrăcând arătura,
iar bolta-i posacă a ploaie
în nori ascunzând cătătura.

Fac pauze lungi între gânduri,
culeg de pe pagini căldură,
iar zarea înghite noi cârduri:
de cuiburi pustii nu se-ndură.

E azi mai puţin cu un verde,
demult nu burează cu soare,
în ploaie un zâmbet se pierde...
Nu plânge, ea-i tot trecătoare.

# Disperare

De disperare nu se vede zarea,
de stropul pleoapei se-ndulceşte sarea,
de lipsa ta metafora-i pustie,
prin toamna udă mă preling nevie.

Mi-e sub nezâmbet faţa-nmormântată,
speranţa e cu huma cununată,
mi-s buzele de gura ta orfană
şi-s vestejite braţele-liane.

E noapte infinită între gene,
se scutur săptămânile alene
fără duminici, fără sărbătoare
de când sub talpa ta e doar plecare.


Şi numai bruma intră în ogradă,
de flori şi zarva rimelor mă pradă,
prin vene februarie pulsează,
un frig hoinar nesomnul mi-l veghează.

# Eşti primul!

Eşti primul după Dumnezeu!

Nu, nu-i exagerare,

eşti ghid în labirintul meu,

sărut în disperare.

În jos când lunec, eşti saltea,

aripă - spre-nălţare,

în nopţi de vise - dulce stea,

pe geana-mi udă - zare.

Ai stan de brad din vârf de munţi

când eu sunt o furtună,

spre pace pui sub talpa-mi punţi

când în destinu-mi tună.

La pieptul tău găsesc un dor

ce-mi zbuciumă fiinţa,

faci să mă-ncânt, să mă-nfior

şi anulezi sentinţa.

Pe bolta mea eşti curcubeu,

pe fruntea-mi - închinare,

căci stai doar după Dumnezeu

şi nu-i exagerare.

# De-ai ştie...

De-ai ştie ce mult te aştept
în larma tăcerii de noapte,
în toamna ce nu o accept,
în glasul viorii din şoapte.

De-ai ştie... când vii lângă prag
cu fraza poveştii din vise,
atât de "al meu" şi de drag,
grăbit la chemări interzise.

De-ai ştie... că braţu-ţi cuprind
s-ascult, să vorbim de nimicuri
şi verbul de geană îl prind
de dor prefăcându-l în picuri.

De-ai ştie... la tine că vin
legând curcubeu de speranţă:
de nouri mai sus e senin
şi ploaia-i mereu în vacanţă.

De-ai ştie ce mult mă iubeşti
şi sunt în zadar irosite
duminici, departe când eşti...
Dar tu nu exişti, ah, iubite.

# Petale

Ai intrat tiptil în cartea-mi cu poveşti
la o pagină cu zmei şi cu balauri,
noaptea cea de vis de ei s-o ocroteşti
şi de rătăciri prin bezna din coclauri.

Ai brodat cu flori fiorul îmbrumat,
în priviri mi-ai pus surâs de cosânzeană,
viscol sub cireş din maiul consumat
mi-ai dat , ne-ntinat de vitrega vicleană.

Peste nouă mări în miez răscopt de veac
într-un vechi castel cu grinda până-n boltă
cununaţi de-un dor ce nu cunoaşte leac
am decapitat a legilor revoltă.

Pregătiţi de zbor cu veşnicia-n noi
ne îmbrăţişăm cu febra din vocale
şi fugim desculţi prin verde după ploi:
tu pe firea-mi cazi,
eu - pe a ta - petale.

# Negruuuuu

Vifor negru mi-a zdrobit orbita,

răvăşită în spărtură cad,

mă îndeamnă spre apus ispita,

de lumină zilele să-mi prad.

Disperării o prizonieră,

aruncată-n braţele ce mint

mă legam naiv de o himeră,

cel din urmă zbor să mi-l alint.

Te-am urmat în valea cu izvoare,

astăzi însă stropul mi-l răpeşti,

visul pus în glastră, uite, moare.

Ieri - speranţă, azi trădare eşti.

Leagăn faci în stratul de ţărână

vifor negru-n patu-mi aşternând, 

umbra să mi-o laşi fără stăpână.

În povestea-mi scrii un ultim rând.

# Zbucium

În carnea mea s-a oploşit un zbucium
şi gândul în vârtej s-a spulberat,
s-a transformat în plâns cu glas de bucium
în labirintul meu debusolat.

În calea mea – şirag de semafoare,
răspântii noi – în miez bolnav de veac,
lumina-i însă fără de culoare,
suspinul din clepsidră - fără leac.

Prin ţara fără treceri subterane
călcată de şiraguri de maşini
mă caut printre pagini de romane
înfipte în lăstari de mărăcini.

Zdrobită de atâta zbuciumare
rog pentru adăpost în infinit,
dar nu mă vede-a cerului chemare
şi rătăcesc în vis neîmplinit.