Departele meu

Aproape-s de Lună

Departe de noapte,

Aproape de Soare

Departe de cer,

Departe de cântec

Aproape de şoapte,

Departe când cuget,

Aproape când sper.

De când între noi

Depărtarea-i aproape

Iar dorul agaţă

Suspin pe-orizont,

Se-aşează-n chemări

Necuvinte mioape

Şi-n mâine destinul

E şubred şi mont.

Mă ţin de aproape

Cu-aprilul din mine

Şi drumul pustiu

Sub picioare aştern,

Să fug o zăludă

Spre tine! Spre tine!

Departele-n cioburi

De lacrimi să-l cern.

ştiu...

M-am conceput în cer din vis şi şoaptă

când amurgea la început de zi

un îngeraş stătea timid în poartă

şi îmi scria CV-ul: ce voi fi...

Mă cunoştea şi roua, şi ninsoarea,

amici eram cu-un ciob de orizont,

în leagăn era plapumă chemarea:

ei azi continuu să-i achit discont.

Şi-n ani rebeli când căutam o oază

luptându-mă cu morile de vânt

mă arincam în viaţă fără groază

şi fără frici de moarte şi mormânt.

Azi iarăşi mă concep din vis şi şoaptă

scrutându-mi aşteptarea zi de zi

fiindcă ştiu, deacuma stau la poartă

cunosc deja ce sunt şi ce voi fi...

spre cer

M-am strecurat prin noapte

ca să învâţ lumină,

să-mi fie după-ploaia

de curcubeie plină,

şi-am îmbrăcat culoarea

aromelor de stele

să pot visa eternul

pe pat de viorele.

M-am furişat prin taine

ca să ascult minciuna

să-i aflu adevărul

când ambele-s totuna,

mulţimea de iluzii

să le trăiesc pe rând

căci nu sunt fir de humă

sunt albie de gând.

M-am presărat prin toamnă

aprilul să-mi găsesc

să mi-l aşez icoană

în cortul meu ceresc,

să fiu o primăvară

în veacul fără timp

o flacără şi-un aisberg

în orice anotimp.

Bătrânul nuc

Bătrânul nuc mai numără o toamnă

privindu-mă în ochi invidios

că sunt mai coaptă, dulce şi mai doamnă

şi pene noi în aripă îmi cos.

Cu crengi spre cer se-afundă în ţărână

văzându-se un vreasc topit de foc,

pe când eu zbor pe vise ce mă mână

prinzându-mă-n al veşniciei joc.

Din mână-i scapă nucile naive

care se cred deja puieţi zglobii,

iar eu pe cer scriu şoapte vocative

pentru veniri la bis cu soarte vii.

La fel ca el, de vreme inelată,

mă-ndrept spre clipa-n care-o să mă duc,

dar ştiu că mă repet nu doar odată...

Dar el? o să revină bietul nuc?

Gură de rai

De-o vreme caut rimă pentru ţară:

prin cronici, pe la clasici răsfoiesc -

toţi într-un glas îmi spun: "e o comoară",

e-un colţ de rai pământul strămoşesc.

Şi chiar de-a fost supusă şi rănită,

şi chiar de i-i pământul zdrenţuit,

iar limba de acasă-i fu gonită

şi un final părea că-i e sortit,

o mai vedem pe hartă cum pulsează,

deşi-i cu un hotar în carnea ei

iar marea la sud-est doar o visează

şi munţii îi sunt astăzi străinei,

ea totuşi este vie şi ne cheamă

cu glas de tricolor nemuritor,

spre-un mâine optimist, lipsit de vame,

senin, independent, biruitor.

Azi te felicit, dulcea mea Moldovă,

că ai  şi libertate, şi un grai,

şi să-ţi declar pot în natala-mi slovă:

- Mi-eşti cea mai dragă, gura mea de rai.

Căpşuna

Ieri împărţeam căpşuna-n jumătate -

eram sătui de poame şi sărut.

Speranţele pulsau învecinate

când ne găseam în visul dispărut.

La prânz muşcam aceeaşi ciocolată,

dulceaţa ta la cină o aveam,

privirea-ţi mă-nvelea, imaculată,

şi ne-aştepta norocul lângă geam...

...

Azi am cules o poală de căpşune

dar nu mai au aromă şi nici gust...

Fără bomboane soarele apune

iar patu-i rece, e vârtos, îngust...

Ho'oponopono

Când stropi de ploaie

te curg şiroaie

şi miezul iernii

te ia captiv,

cu glas  fierbinte

să ceri cuminte

punând silaba

pe-un vechi motiv:

te rog mă iartă...

te iubesc...

îmi pare rău...

îţi mulţumesc...

Şi nu mai plouă,

nu e nici rouă,

nu te mai ninge

cu gând amar,

mai blând e Cerul,

mai viu misterul,

iar acest cântec

un dulce dar:

te rog mă iartă...

te iubesc...

îmi pare rău...

îţi mulţumesc...

Iartă-mă...

Te rog mă iartă

că te las

cu ochii uzi...

La fel de drag

ca la-nceput îmi eşti,

auzi???

Cum să rămâi

aşa tăcut

nealinat?

Mă ceartă dorul meu

în timp nedeclinat...

Eu te iubesc - 

pulsează verbul în suspin.

În vis hoinar

la geamul tău tot vin şi vin,

eşti cel mai drag,

te ţin pe pleoape

ca pe-un strop.

Cum să te las?

Se duce clipa 

în galop...

"Muritor de rând"

Doresc doar atât:

un cuvânt să culeg

cu gura-mi pe gura-ţi,

nectar să aleg,

pe braţe să-ţi cad

ca un fulg peste pară

în doi să avem

noapte caldă de vară...

Doresc... dar suntem

nişte căi paralele

ni-i visul parfum efemer

de lalele

îmi eşti o icoană

cu chipul divin,

în dorul ce-ţi port

rug pe-altare devin.

Îmi eşti în destin

nu un biet muritor,

eşti înger ce-mi torni

în făptură fior,

eşti cerul

spre care cu rugă mă-ndrept,

chemare pe care
de-un veac o aştept.

Privirea din poză

Privirea ta de rime născătoare:

fereastră-n nemurire... o splendoare,

icoană pe altarul desfătării,

chemare din durerile uitării...

Senin ce toarnă febră în scânteie

să-mi amintesc: sunt dulce, sunt femeie...

Să fremăt ca un mugur prins de brume,

să rătăcesc prin ocean în spume...

Din ea compun un vis răpit din soartă,

spre fericire îmi pictez o hartă,

ademenind noi fluturaşi în burtă

mă mai reţin în primăvara-mi scurtă.

Şi chiar de eşti doar pată pe hârtie

chemarea firii e la fel de vie:

la tine-n braţe şoaptă-nfiorată,

în stropi de cer o patimă curată.