Un strop de şoaptă-a picurat azi din tăcere
lăsînd pe geană-un firicel de curcubeu
să smulgă-o aşchie înfiptă în durere
cu o speranţă- azi mai eşti iubitul meu.
Îmi învelesc cu-al tău răspuns fără cuvinte
un ciob din sufletul pustiu uitat pe prag
şi mai încerc să desenez pe gînd cuminte
un cer senin şi-n miezul lui să mă retrag.
Dar fluturi mii cu tremur verde de aripă
roiesc în sunetul din boarea de suspin
şi cu scîntei multiculori în vene ţipă
turnînd în carne-o nouă teacă pentru spin.
Căci chipul tău pictat pe pînza străvezie
se scurge-ncet lăsînd pîraie pe destin,
pe tîmplă lunecă a clipei gelozie
boţind durerea ca pe-o zdreanţă de satin.
S-aştept şi mîine-o şoaptă mută din tăcere
să înfăşor un nou suspin în curcubeu
lăsînd pe dor o picătură ca să spere
că nu doar mîine vei mai fi iubitul meu.
Am irosit şi ultima silabă
ce-a lunecat amară pe chemări,
îmbrăţişînd un tremur ud de barbă
şi-o frunte spriginită-n aşteptări.
Ea a căzut pe vrafuri necitite
de rugă şi suspine din scrisori
prin care te mai strîng la piept, iubite,
şi mai aştept cu braţul plin de flori.
Sunt jilave de dor a lor petale
şi mute, nu mai zic, tu nu asculţi,
căci cresc ca şi mai ieri la tine-n cale,
dar nu le vezi, deşi le-admiră mulţi.
N-au să mai strige, ultima silabă
a lunecat amară pe chemări,
o va urma petala fără grabă
scrutînd în geamu-ţi şoapte cu-alinări
Un străveziu multiculor îmi pui pe geană
din strop de gînd ce s-a vărsat în vers din rană
să sîngereze-al tău suspin la mine-n carne
şi-a ta lumină-n vene soarele să-mi toarne.
Din firul şoaptei leagăn ţeşi de cununie
pentru o noapte dintr-un vis de nebunie
s-avem un lut, un univers şi o orbită
într-o silabă să te am, să-ţi fiu iubită.
Să mă sădesc apoi o salcie în poartă,
să te culeg din stele dorul cînd te poartă,
c-un bob de rouă să-mi speli trunchiul de inele,
să-mi pui cunună din polen de viorele.
Din rima-ţi caldă fă-mi năframă de mireasă
să mai aud nu doar odată că-s frumoasă-
să-mi fie gîndu-ţi şi saltea, şi dram de pîine
şi în final să mai avem încă un mîine.
Te-am găsit cînd rătăceam prin vise
dezbrăcîndu-mi lutul ponosit
din iluzii crude, nedecise
de amiaza clipelor ursit.
Ai răspuns chemării cu chemare
două orizonturi împletind,
picurînd ecou în căutare
ca să laşi în doru-mi să te prind.
Şi m-am cuibărit la tine-n palmă-
loc de dezmierdare şi alint,
fără lege scrisă, fără vamă,
fără îndoială dacă mint.
Îmi torni aşteptare pe retină
de la şoapta ta cărări să-mi cresc,
devenind captiva-ţi fără vină
acuzată-n veci să te iubesc.
S-a prăbuşit orbita
sub tălpile-mi, iubite,
ca să-ţi răpească chipul
în vene desenat,
să-mi spulbere amiaza
cu clipe ruginite
şi stropul de otravă
din dor nealinat.
O pată de-aşteptare
despică albul zilei
iar nopţile le-agaţă
cu genele de cer
să cat cu-nfrigurare
în universul filei-
o pauză-n rutina-mi
din buchia-ţi să cer,
şi-un cînt de "frunză verde"
pe albele petale
mănunchi de bobi de rouă
pe creştet presărat
şi-o boare de minciună
în şoaptele finale-
să ne găsim şi mîine
într-un destin furat.
Nu te grăbi să smulgi din vis vioara,
să spinteci umbra zborului din gînd,
mai dă-mi să ţin cu rana şoaptei sfoara
ce te-a legat de dorul meu flămînd.
Nu te grăbi, cu spuma din tăcere
ce mi-o aşterni pe ochi cînd golu-ţi plîngi
să pui cătuşe stropului ce cere
îmbrăţişarea de pustiu să-nvingi.
Nu te-mpăca în grabă cu minciuna
ce ţi-ai turnat în vene-n zi de luni
să nu-ţi rămînă plapumă furtuna
cînd în clepsidră clipele-ţi aduni.
Nu te grăbi descîntecul chemării
să-l risipeşti pe vînt, eu sunt aici-
duminică pe palmele uitării
în umbra unei fraze ce n-o zici.
Eu sunt genunche aşternut în humă,
tu- mă priveşti un idol surdo-mut,
strîng ruga între buze şi-ntre palme
şi-o putrezesc în firea mea de lut.
Zadarnică risipă de speranţe
şi zîmbet oploşit lîngă suspin-
rămîn numai de clipe despuiată
şi mă adăp cu stropul din pelin.
Iar ochi-mi sunt o veşnică cărare
uitaţi pe-un geam de ploaie înecat,
căci nu te văd demult cu uşa-n faţă
şi nici nu pot să cred că eşti plecat.
Deaceia zilnic culc genunchiu-n humă
iar drumul între palme ţi-l culeg
şi răsfoind mulţimele de verbe
"a aştepta" din nou eu azi aleg.
Ai fost real sau vis de-amiază comandat?
Eşti astru stins, cenuşa dorului trădat?
Sau geamăt mut, delirul nopţii în nesomn?
Plîns de copil păstrat în sufletu-ţi de domn?
Sau un ecou la gîndul meu întemniţat
în ochi de prunc, ce bruma-n casă n-a lăsat
şi a rămas să rătăcească-n labirint
şi-n adevăr ce-l spune rima mea cînd mint?
Sau eşti un sfînt şi speli păcatul cu păcat
ca să renaşti amprenta veacului plecat
să mai trăiesc o nebunie, c-am fugit
cînd o năşteam, dar îndoieli m-au amăgit?
Sau umbra-mi eşti ce n-o văzusem în amurg
şi vrei să-mi prinzi pe păr petalele ce-mi curg
să mai salvezi în primăvară un april
cînd mă topesc pe foi cu verbul meu febril?
Sau poate eşti îndemnul "jocului" viril...
Cu un cuvînt al meu destin ai împărţit
lăsînd o rană ca o lamă de cuţit,
un vis plăpînd din bob de rouă amputat,
olog mi-e sufletul, de patimă uitat.
Mai stau pe punte spriginită de hotar
unde minciuna îmi alesem ca altar,
căci am fost oarbă cînd mi-ai dat să văd culori
şi mai în floare în pustiul de ninsori.
Pe chip petale de narcişi mi-ai presărat,
mi-e astăzi zîmbetul amurg înnourat,
ieri orice verb se transforma pe buze-n cînt,
azi doar suspine mai găsesc în glasu-mi frînt.
Nu eşti... O pată străvezie mi-ai rămas,
o scurtă pauză-n plecarea făr-popas...
Să mă împac cerc cu destinul împărţit,
învăţ, iubite, să-mi devii azi neiubit.
E prima noapte ce sfîrşit să nu mai aibă,
îmi caut soare-asemeni firului de nalbă,
dar ţi-e prezenţa invizibilă şi mută
m-aştern pe-o şoaptă de durerea mea gemută.
Nu împletesc într-un alint "alo, iubite..."
în miez de vară calc pe căi întroienite
şi un ecou a amuţit de aşteptare-
pe gura mea se ofileşte o chemare.
Un cer deschid şi mă lovesc de ceru-ţi lipsă,
ţi-e chipu-ascuns în pată neagră de eclipsă,
doar al tău nimb îmi dă lumină făr-căldură
ce nu cunoaşte neiubire şi neură.
Te-ndepărtezi de moviliţa-mi de suspine,
nu mai găseşti cel verb din frază să aline,
ai anulat un început de primăvară
nu fluturaşi, fulgi de cenuşă-n casa-mi zboară.
