Stăpâna noastră-i clipa
ce plouă-n Univers
și ne îngenunchează
în lacrima din vers.
Ne minte, ne adoră,
ne duce în abis
spre vis ne-ademenește
să-l repetăm la bis.
Şi fuge ca năluca
în palmă când o prind,
când stau la tine-n brațe,
când sufletu-ți cuprind.
Când tu îmi zici: iubito,
mai stai, mai stai, mai stai...
ea-clipa, ea-zăluda
ne lasă fără rai.
Şi ne uităm în urmă
trecutul regretând
trăind încă odată
realitatea-n gând,
topind astfel prezentul
în ceața din ce-a fost
tot risipind parfumul
vieții, fără rost.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu