Amintirea ființei mele cosmice

Strop de lumină lunecat în hău
Încerc să zbor, să mă agăț de Astru
Dar mă înhață vifor negru, rău,
Mă-nvăluie cu gheare de sihastru.
 
Sunt mic, dar știu: din lume mare vin,
Am frați, surori – scântei de nemurire,
Ei mă așteaptă într-un vis senin,
În ocean de pură fericire.
 
Doar să înving cel vifor dintre noi,
Să mă ridic, din nou aripi să-mi crească,
Să trec peste furtună fără ploi,
Peste pojar aprins cu spin și iască.
 
Chiar de mă doare, chiar de-s în arsuri,
Eu mă strecor cu țeasta spintecată
Spre raza fără pete și cusuri,
Lipsită de-acuzări și judecată.
 
Căci dincolo de cer și veșnicie
Și dincolo de timp și adevăr
E casa mea din ritm de melodie
Și frații mei, cu care-s în răspăr.
 
Dar vin spre ei, căci îmi întinde mâna
O boare aurită din neant.
Și e final, de azi nu sunt cadâna
Destinului de veacuri amânat.