# De-ai ştie...

De-ai ştie ce mult te aştept
în larma tăcerii de noapte,
în toamna ce nu o accept,
în glasul viorii din şoapte.

De-ai ştie... când vii lângă prag
cu fraza poveştii din vise,
atât de "al meu" şi de drag,
grăbit la chemări interzise.

De-ai ştie... că braţu-ţi cuprind
s-ascult, să vorbim de nimicuri
şi verbul de geană îl prind
de dor prefăcându-l în picuri.

De-ai ştie... la tine că vin
legând curcubeu de speranţă:
de nouri mai sus e senin
şi ploaia-i mereu în vacanţă.

De-ai ştie ce mult mă iubeşti
şi sunt în zadar irosite
duminici, departe când eşti...
Dar tu nu exişti, ah, iubite.

# Petale

Ai intrat tiptil în cartea-mi cu poveşti
la o pagină cu zmei şi cu balauri,
noaptea cea de vis de ei s-o ocroteşti
şi de rătăciri prin bezna din coclauri.

Ai brodat cu flori fiorul îmbrumat,
în priviri mi-ai pus surâs de cosânzeană,
viscol sub cireş din maiul consumat
mi-ai dat , ne-ntinat de vitrega vicleană.

Peste nouă mări în miez răscopt de veac
într-un vechi castel cu grinda până-n boltă
cununaţi de-un dor ce nu cunoaşte leac
am decapitat a legilor revoltă.

Pregătiţi de zbor cu veşnicia-n noi
ne îmbrăţişăm cu febra din vocale
şi fugim desculţi prin verde după ploi:
tu pe firea-mi cazi,
eu - pe a ta - petale.

# Negruuuuu

Vifor negru mi-a zdrobit orbita,

răvăşită în spărtură cad,

mă îndeamnă spre apus ispita,

de lumină zilele să-mi prad.

Disperării o prizonieră,

aruncată-n braţele ce mint

mă legam naiv de o himeră,

cel din urmă zbor să mi-l alint.

Te-am urmat în valea cu izvoare,

astăzi însă stropul mi-l răpeşti,

visul pus în glastră, uite, moare.

Ieri - speranţă, azi trădare eşti.

Leagăn faci în stratul de ţărână

vifor negru-n patu-mi aşternând, 

umbra să mi-o laşi fără stăpână.

În povestea-mi scrii un ultim rând.

# Zbucium

În carnea mea s-a oploşit un zbucium
şi gândul în vârtej s-a spulberat,
s-a transformat în plâns cu glas de bucium
în labirintul meu debusolat.

În calea mea – şirag de semafoare,
răspântii noi – în miez bolnav de veac,
lumina-i însă fără de culoare,
suspinul din clepsidră - fără leac.

Prin ţara fără treceri subterane
călcată de şiraguri de maşini
mă caut printre pagini de romane
înfipte în lăstari de mărăcini.

Zdrobită de atâta zbuciumare
rog pentru adăpost în infinit,
dar nu mă vede-a cerului chemare
şi rătăcesc în vis neîmplinit.

# Libertate

Pune-mi, dacă vrei la mâini cătuşă,

Patru lacăte să-ncui la uşă,

Leagă-mă cu talpa de ţărână,

Iar pe pleoape pune-mi noapte spână.

Foi de cort aşterne peste soare,

Sapă râpi abrupte pe cărare,

Crengi de mărăcini în pat aşterne,

Cu rugina vremii carnea-mi cerne.

Doar să-mi laşi aripa în visare,

Nu-mi lua a cerului chemare

lasă-mi verdele ce mă cunoaşte

Pagiştea de stele când o paşte.

Lasă-mi cântul ce pulsează-n mine,

Dulcele – din cupa cu suspine,

Strigătul ce se ascunde-n şoaptă,

Zdreanţa sorţii ce-a rămas necoaptă.

Lasă-mi ritmul presărat în verbe,

Viforul ce-n sânge îmi mai fierbe,

Să trăiesc un dram de libertate

Rămânând apoi pe foi uitate.

# Mă doare un "nu"

Mă doare o noapte de vară
Pe care tu vii să mi-o furi
Făcându-mi fiinţa vioară
De-aprilul din ieri să te-nduri.

Mă doare un strigăt la poartă
Când luna s-a stins delicat,
S-aprindem luceferi pe soartă,
Să ţesem un vis despicat.

Mă doare o vorbă nespusă
Când rana din dor sângera –
Dorinţa-n cătuşe, supusă
De frica erorii era.

Mă doare căci noaptea-i cu lună
Şi n-ai să mai vii să mă ai,
Nici gura nu vrea să mai spună,
Nici dorul nu cere să stai.

# Colivia

Mi-e frig şi strâmt pe braţul tău ca bruma,

Aripa-mi cade, mă înghite huma,

Devin oloagă, oarbă, fără vise,

Cu zâmbetul uitat după culise.

Mi-e dor de cer, deschide colivia,

Din ciob de stea mă cheamă feeria

Să mă împlânt în zare sângerândă,

De măduva furtunilor flămândă.

Vreau să respir cu foc de artificii

La braţ cu heruvimii fără vicii,

Să mă arunc în stâncă doar o dată -

(Ştiu, nu există moarte repetată.)

Să mă iubesc c-un strop de libertate,

Apoi să plec în veac fără păcate

Şi printre rime să trăiesc cuminte

Departe de castele zăbrelite.

# Culori

Un bucheţel de soare

mi-ai picurat pe buze

şi te sărut cu zâmbet,

te-mbrăţişez cu cânt.

Pentru suspinul umed

ai scris pe cuget scuze

şi m-ai încins cu-albastrul

ce curge spre pământ.

Pe braţe-ocrotitoare

încredinţez pruncia

ce mi-a rămas fidelă

şi-n mijloc de brumar,

în noaptea sorţii crude

să nu-ngrop veşnicia

te iau amic şi înger

spre mâine îndrumar.

Citesc autoportretul

pus într-o ramă nouă

pictat de o iubire

născută de-al tău puls

şi mă renasc din aştri

când mă culegi din rouă

cu stropul ud de verde

din curcubeie muls.

# Dor de tine

Azi din nou mă culc cu dor de tine,

disperarea udă o cuprind

implorând un tren ce nu mai vine,

la peron o candelă aprind.

Palmele cuprind în rugăciune

peste cerul mut ne-nduplecat

ce nu vrea să-mi dea acea minune:

capul tău lângă al meu culcat,

mâna ta de mâna-mi încleştată,

inima lângă a mea bătând,

eu peste chemarea-ţi aplecată,

tu - lumină vie-n al meu gând.

Dar e noapte şi pustiu în casă

cu-a ta lipsă toamna mi-ai adus

îmbrumată, udă, friguroasă.

Soarele din zâmbet a apus.

# Umbrela

Te plouă rugăciunea
de rană sângerândă
şi din licoarea tare
umbrelă tu îţi faci
să nu te doară şoapta
din implorarea blândă,
de-aceea-ţi frângi auzul
şi geamătul îl taci.

Te zbaţi cu-nverşunare
în propriile-ţi gânduri
răpus de kilometrii
legaţi de talpa ta,
iar clipe nemiloase
se scutur rânduri-rânduri...
Baston în iarnă cine
sub braţul tău va sta?

Tu ai făcut cărare
pe unica iubire
să poţi purta pe braţe
iluzia din vis,
azi eşti captivul poftei
robit de-o fericire
ce va cădea poimâine
sub prag de paradis.

Nu-ţi mai ascunde fruntea
sub floarea de umbrelă
când ochii de femeie
cu stropi de cer te-ating,
revino să-ţi continui
frumoasa ta nuvelă
cât mai e-n geam lumină
şi-amurguri nu te-nving.