E ziua ta

Din nou îți zic:

- Ioane, la mulți ani!

Tu nu răspunzi...

Privești de printre stele...

N-aștepți nici flori,

Nici daruri și nici bani.

Te plimbi prin lumea ta

Fără șosele.

Cum ți-e acolo?

Ai găsit răspuns?

Sau ești aici?

Ah, nu te văd, Ioane...

Să fii tăcere la chemări

te-ai dus

În casa-ți fără uși,

fără balcoane.

Tu mă auzi, eu știu,

Chiar îmi vorbești,

Azi am simțit pe frunte

Palma-ți caldă,

Dar fila Terei

Nu vrei să citești...

În val de Cer

Scînteia ta se scaldă...

Nu crede...

Nu crede celui ce te ceartă

Precum că versu-ți nu prea sună.

Pe el orgoliu-l încearcă:

«Cum poți să fii ca el mai bună?»

Nu  crede mintea cînd te-atacă:

«O, de-aș putea să scriu mai bine...»

Nu poate cerul să se placă,

Iar cerul e la fel ca tine.

Nu crede lacrimii cînd doare,

Suspinul e și el  plăcere

Căci din oftatul plîns în șoaptă

O nouă rimă-n vers se cere.

Nu înceta să scrii vre-o dată,

Precum că: «cine mă citește?»

Cînd scrii, cu Domnul stai la masă

Și-acesta-i semn că te iubește.

Febra din tăceri

Tot ascultam: nu scîrțîie portița?

Mă sufocam în febra din tăceri

Sperînd că-ai să aduni cîndva căința...

Azi nu aștept iertare să mai ceri.

Doar să revii... Să-ți strîngi copila-n brațe,

Să-i ștergi obrazul... Cum te-a mai chemat!...

Azi mai ascunde lacrimile hoațe,

Că n-are tată nu s-a resemnat.

Ograda-i plină cu doi prunci de-o șchioapă:

De doruri ți-ar fi fost destinul plin.

În inima-ți nu au putut să-ncapă

De ai ales să le rămîi străin?

Trei anotimpuri se mai roagă-n taină

Pentru-un bunic, un tată, un iubit.

Pe pragul casei sîngerează-o rană...

Cînd va striga portița: «a venit»?

evenimentul zilei

Sunt mîndră Țară, azi de tine,

Sunt mîndră de feciorii tăi

Că și-au smuls fața din suspine

Și au întors-o spre călăi

Cu mult curaj și demnitate

Cu fruntea îndreptată-n sus

Prin verbe pline de dreptate

Azi adevărul gol au spus:

Din nou rănită și trădată,

Din nou împinsă în noroi,

Nu de străini, ca altă dată,

Și nici de hoarde de copoi

Ci de copiii tăi, sărmano,

De cei ce multe ți-au promis

În  gamele electorale

Cînd îți cîntau de-un rai de vis.

Pe cînd mișeii, hoțomanii

Fidelitate  îți jurau

Îți șterpeleau din bancă banii

Și viitoru-ți violau,

Gonindu-ți pruncii în robie,

La pîine și la grai străin

Să nu ai plug și spic în glie

Să bea străinii al tău vin.

Poeta şi artistul

Se caută-o poetă și-un artist:

o șoaptă se dorește-naripată

să reînvie dragostea curată:

se caută-o poetă și-un artist.

Își caută poeta un artist

să-i cânte dragostea prelinsă în cuvinte

cu glasul de vioară, alb, cuminte:

își caută poeta un artist.

Iubește o poetă un artist,

pe struna inimii silabele așterne,

destinul sub arcuș timid își cerne:

iubește o poetă un artist.

Poeta vine la al ei artist

un șlagăr necântat să-i fie viața,

căci din privirea lui s-a copt speranța:

poeta vine la al ei artist.

Iubite, să cântăm o melodie

ce s-a născut în miezul de ninsori:

o odă pentru dragoste să fie,

grădină de speranțe și fiori.

Clipa

Stăpâna noastră-i clipa

ce plouă-n Univers

și ne îngenunchează

în lacrima din vers.

Ne minte, ne adoră,

ne duce în abis

spre vis ne-ademenește

să-l repetăm la bis.

Şi fuge ca năluca

în palmă când o prind,

când stau la tine-n brațe,

când sufletu-ți cuprind.

Când tu îmi zici: iubito, 

mai stai, mai stai, mai stai...

ea-clipa, ea-zăluda

ne lasă fără rai.

Şi ne uităm în urmă

trecutul regretând

trăind încă odată

realitatea-n gând,

topind astfel prezentul

în ceața din ce-a fost

tot risipind parfumul

vieții, fără rost.

Efemer şi veşnic

Şi marea, și iubita

sunt stropi de infinit

în ele ești și cântec,

și vifor împlinit,

în lumea lor nocivă

te pierzi să te găsești

în pulsul vișniciei:

aștepți, adori, iubești...

E totul strop şi abur,

mister, ecou de vis,

nelinişti călătoare,

cădere în abis,

sau înălţări pe braţe

din şoaptele de dor.

E efemer şi veşnic,

fidel şi trecător...

Omagiu Toamnei

Vreau să vă vorbesc ceva:

Iată cum e toamna mea:

Cu bujori de mere coapte,

Cu răcoare-n miez de noapte,

Cu ghiozdane şi caiete,

Crezanteme în buchete,

Cu-o învăţătoare dragă

Cu glas dulce ca de fragă

Ce la carte ne îndeamnă.

Buna dimineaţa, toamnă!

Eşti ca aurul curat,

Cât de mult te-am aşteptat!

Şcoala mi-ai adus în dar,

Să mă faci un brav şcolar,

Să culeg din manuale

Precum darurile tale

Fel de fel de-nţelepciuni

Despre-a lumilor minuni.

Mulţumesc, bogată Toamnă,

Mândră şi frumoasă Doamnă

Harnică şi aromată

Cu desagi împovărată.

Darnică de poame dulci,

De legume, fructe, nuci...

Prin infinit

 

Îmi port paşii pe-aici, pe pământ,

Iar cu fruntea mă sprijin de cer

Şi de lumile toate mă-ncânt

Căci lumină-i în orice mister.

Când în braţe un înger cuprind

Şi pe aripa lui sunt în zbor

În vâltoarea chemării mă prind

Cu trecut, cu prezent, viitor...

Şi-i atâta iubire în jur

Când planez balonaş de culori

Trupul meu e un joc de purpur

Iar în faţă şi-n spate-i doar zori.

Sunt şi-acolo, şi-aici... peste tot.

Desenez următorul venit

Şi din vis o dorinţă mai scot

Să o cânt zi de zi-n infinit.

Din genune

Urc dincolo de cer şi de pământ,

Mă-ndepărtez de şoapte mincinoase,

În taina din lumină şi cuvânt,

În lumea fără carne, fără oase.

Mă înveşmânt cu abur de culori,

Alerg prin ploaia genelor de îngeri

Iau la dejun iubire cu fiori

Şi-nvăţ o nouă temă fără plângeri.

Cu Dumnezeu discut pe la amezi

Când vin îmi pun şi busuioc pe masă:

„Am mai crescut cu-n strop de soare, vezi?

Şi îl întreb: Ce nou mai e acasă?

Mai stau aici, mai am de cunoscut:

Cum e să zbor când aripa mi-e frântă,

Cum e să fiu în visul nou-născut,

Cum e, când nu mă ţii în palma-ţi sfântă...

Cum e-n povestea asta de aici:

Cea mai firească rază de minune!

Dar voi veni îndată, de-o să-mi zici,

Urcând cu drag spre tine din genune.”