Ah!...

Din nou ai fost la mine azi, iubite,

iar eu, vai mie, iar n-am fost acasă

să te primesc aşa cum se cuvine:

cu zâmbet dulce şi cu pus pe masă. 

Te-aş fi luat cu şoaptă drăgostoasă,

vobindu-ţi câte-n lună şi în stele, 

te-aş fi minţit că-s tânără, frumoasă

şi ochi-mi sunt ca două viorele. 

Dar am întârziat, ca altă dată

nu-ţi mai am chipul ce m-a prins în plasă,

ci doar ecou de paşi mai am în poartă
când dor nebun de tine nu mă lasă.

Pe furiș

M-am speriat şi am fugit din primăvară

în lutul ud, fărâmiţat de remuşcări,

am spart oglinda-nverşunată a ocară,

şi-am refuzat pentru suspine, vindecări.

În miez de nopţi ştergeam chemarea-ţi de pe vise

spălând sărutul implantat în amintiri,

cercând destinul să-l trăiesc după culise,

să uit a firilor pojar, în împletiri.

Cu palme-nchise, înălţate către stele,

pentru-o iubire interzisă imploram,

altar să-nalţ din geana plină de mărgele,

smulgând bobocii de april cu tot cu ram.

Dar peste veac mă mai strecor în fapt de seară

să mă ating de-a ta furtună pe furiş;

împovărată de regrete, ca o fiară,

îmi vindec rana, tăinuită în hăţiş.

Tîrziu...

Târziu mi-ai nins cearşaful cu petale,

troiene scuturam din calendar

şi verile-mi păreau deja banale,

mă dezmierdam în leagăn cu brumar.

Târziu s-a copt cireşul cel văratic,

pe ramul gol ploua cu ruginiu,

mă îndemna spre zbor un vis molatic

cu fulgi măşcaţi pe creştet castaniu.

Târziu, luai bilet... pustiu în gară,

peronul ud mă urmărea ursuz

cu un miros trecut de primăvară

în pulsul rimei cu fior confuz.

Târziu... se-nnoadă cerul meu cu huma,

duminici pe alături iute fug,

speranţele mă lasă precum spuma

şi se topesc pe geană ca un fulg.

Strigăt

Un strigăt obosit de-atâta dor

a îngheţat pe geana disperării

înlăţuit de şoaptele ce dor

surpate în abisul neuitării.

... În ziua când sosii, te-am petrecut,

fiind alături, tu erai departe,

în luptă fără armă, fără scut

mă aruncai în nopţile deşarte.

Speranţe dezghiocam în aşternut

şi sărutam blestemul de pe buze

împăturind un veac la doi, trecut,

lăsat la coş de tine, fără scuze...

Cu pozele nerupte în album

pictând un zâmbet fals pentru vecine

culeg cu tâmpla clipele: bum-bum...

în casa noastră - leagăn de suspine.

Noapte dintre ani

    

Mă-ndrept debusolată
Cu roiul meu din gînd

Spre noaptea dintre zodii

Iar sufletul să-mi vînd

Pe-un plasture pe rană

Pe-un cîntec din abis

Pe-o viață netrăită

Pe-un joc uitat în vis.

Din nou îmi zbucium norii

În aură pitiți

Și mă prefac furtună

Din casă de smintiți.

Îmi caut colivie,

O sabie în piept,

Călău pentru aripă,

Finalul să-mi accept.

Dar prea-ncăpăținată

Mi-i carma dintre vieți

Mă-nvie, mă omoară,

Mă bate de pereți,

Și-n noul an mă lasă - 

Un fulg picat din cer

Să fiu iar strop de ploaie -

Durerilor străjer.

E ziua ta

Din nou îți zic:

- Ioane, la mulți ani!

Tu nu răspunzi...

Privești de printre stele...

N-aștepți nici flori,

Nici daruri și nici bani.

Te plimbi prin lumea ta

Fără șosele.

Cum ți-e acolo?

Ai găsit răspuns?

Sau ești aici?

Ah, nu te văd, Ioane...

Să fii tăcere la chemări

te-ai dus

În casa-ți fără uși,

fără balcoane.

Tu mă auzi, eu știu,

Chiar îmi vorbești,

Azi am simțit pe frunte

Palma-ți caldă,

Dar fila Terei

Nu vrei să citești...

În val de Cer

Scînteia ta se scaldă...

Nu crede...

Nu crede celui ce te ceartă

Precum că versu-ți nu prea sună.

Pe el orgoliu-l încearcă:

«Cum poți să fii ca el mai bună?»

Nu  crede mintea cînd te-atacă:

«O, de-aș putea să scriu mai bine...»

Nu poate cerul să se placă,

Iar cerul e la fel ca tine.

Nu crede lacrimii cînd doare,

Suspinul e și el  plăcere

Căci din oftatul plîns în șoaptă

O nouă rimă-n vers se cere.

Nu înceta să scrii vre-o dată,

Precum că: «cine mă citește?»

Cînd scrii, cu Domnul stai la masă

Și-acesta-i semn că te iubește.

Febra din tăceri

Tot ascultam: nu scîrțîie portița?

Mă sufocam în febra din tăceri

Sperînd că-ai să aduni cîndva căința...

Azi nu aștept iertare să mai ceri.

Doar să revii... Să-ți strîngi copila-n brațe,

Să-i ștergi obrazul... Cum te-a mai chemat!...

Azi mai ascunde lacrimile hoațe,

Că n-are tată nu s-a resemnat.

Ograda-i plină cu doi prunci de-o șchioapă:

De doruri ți-ar fi fost destinul plin.

În inima-ți nu au putut să-ncapă

De ai ales să le rămîi străin?

Trei anotimpuri se mai roagă-n taină

Pentru-un bunic, un tată, un iubit.

Pe pragul casei sîngerează-o rană...

Cînd va striga portița: «a venit»?

evenimentul zilei

Sunt mîndră Țară, azi de tine,

Sunt mîndră de feciorii tăi

Că și-au smuls fața din suspine

Și au întors-o spre călăi

Cu mult curaj și demnitate

Cu fruntea îndreptată-n sus

Prin verbe pline de dreptate

Azi adevărul gol au spus:

Din nou rănită și trădată,

Din nou împinsă în noroi,

Nu de străini, ca altă dată,

Și nici de hoarde de copoi

Ci de copiii tăi, sărmano,

De cei ce multe ți-au promis

În  gamele electorale

Cînd îți cîntau de-un rai de vis.

Pe cînd mișeii, hoțomanii

Fidelitate  îți jurau

Îți șterpeleau din bancă banii

Și viitoru-ți violau,

Gonindu-ți pruncii în robie,

La pîine și la grai străin

Să nu ai plug și spic în glie

Să bea străinii al tău vin.

Poeta şi artistul

Se caută-o poetă și-un artist:

o șoaptă se dorește-naripată

să reînvie dragostea curată:

se caută-o poetă și-un artist.

Își caută poeta un artist

să-i cânte dragostea prelinsă în cuvinte

cu glasul de vioară, alb, cuminte:

își caută poeta un artist.

Iubește o poetă un artist,

pe struna inimii silabele așterne,

destinul sub arcuș timid își cerne:

iubește o poetă un artist.

Poeta vine la al ei artist

un șlagăr necântat să-i fie viața,

căci din privirea lui s-a copt speranța:

poeta vine la al ei artist.

Iubite, să cântăm o melodie

ce s-a născut în miezul de ninsori:

o odă pentru dragoste să fie,

grădină de speranțe și fiori.