M-am speriat şi am fugit din primăvară în lutul ud, fărâmiţat de remuşcări, am spart oglinda-nverşunată a ocară şi-am refuzat pentru suspine vindecări.
În miez de nopţi ştergeam chemarea-ţi de pe vise spălând sărutul implantat în amintiri cercând destinul să-l trăiesc după culise, să uit a firilor pojar în împletiri.
Cu palme-nchise, înălţate către stele pentru-o iubire acuzată imploram, altar şi vreasc zidind din pleoapele-mi-mărgele înmormântând boboci de-april cu tot cu ram. Dar peste veac mă mai strecor în fapt de seară să mă ating de-a ta furtună pe furiş împovărată de regrete, ca o fiară îmi vindec rana tăinuită în hăţiş.
Mă scutur de umbra brodată în huma ce-mi leagănă visul pe pânza de giulgi şi-ncerc resemnare-n destin pentru gluma din zâmbetul verii gătită în fulgi.
Pun punct făr-a şterge semnal de-aşteptare cearşaf când mă fac sub câlcâi de vlăstar în calea uitării o piatră-n cărare, o vamă loială la stâlp de hotar.
Din palme zidesc un altar pentru dorul de legea de jos şi din Cer blestemat cu veac ne-mplinit completându-i decorul să plângă abisul de basmul curmat.
Chemată de lut şi respinsă de îngeri înnod orizontul căzut în genunchi- sub aripi victorii cu gust de înfrângeri un ultim inel mă înlănţui pe trunchi.
