Răzbunare

În a mea tăcere

Sta  a ta chemare

Dar rutina zilei

Mă lega de  zare.

Așteptam duminici

Să te chem la cină.

Azi e sărbătoare

Eu te chem, hai, vină...

Nu-ți mai plînge rana

E și ea o școală

Un eseu cu lacrimi

La destin în poală.

E o încercare

Pulsul să ți-l simți

Să devii mai tare,

Geamătul să-ți minți.

Cînd lovești cu spada

Care te-a lovit

Asta te va face

Să fii fericit?

Crezi că o durere

Poate alina

Febra suferinței

Din făptura ta?

Lumină-n humă

De toate-au fost, iubite

în veacul meu deja:

și-amurg de suferințe,

și nopți de catifea

cu șoapte moi sub lună,

și lacrimi de regret,

și floare în cunună,

iar eu... aștept... aștept...

Cu ochi legați de zare,

cu inima – de cer

de-o taină, nu știu care,

la prag mai stau străjer.

și mă dezleg de soartă,

de lut mă detașez,

pe curcubeu călare

ca pruncul mă așez.

Spre aștri strig chemare

și brațele întind,

să lunec din uitare,

de foc să mă ating,

să simt că-s o lumină,

o  gamă de culori

ce se preface-n humă

de mii și mii de ori.

Unde ești?

Unde ești fărîma cea din mine?

Să te cos la trupu-mi sfîrtecat,

Să te-aștern în patul de suspine,

Să te-adun la visul spulberat?

Unde ești? 
Să-mi pui pe frunte palma,

Să mă iai de mînă și să taci,

Gîndul meu să-ți intoneze gama,

Cu-al tău gînd ursita să-mi descfaci.

Unde ești? 
Că nu-mi auzi chemarea?

Și mi-i frig, mi-e trist lîngă străin.

Mi-i deschisă-n miez de viață zarea

Dar ca la-nceput – același chin.

Unde ești? 
Să nu fiu singurică,

Vreau  să vin, tu singur să nu fii.

Lîngă tine să fiu iarăși mică

Și să cresc așa cum tu mă știi.