Lui Eminescu

 Sunt fericit că pot vorbi

În limba dulce, cea română

Din versul lui să pot sorbi

Ca din isvor, ca din fântână.

 

Sunt fericit că pot să văd

Cum se înșiră liric versul,

În vorba lui să întrevăd

Natura, dorul, Universul.

 

Sunt fericit că pot s-aud

Cum din cuvânt cresc flori albastre,

Lângă un lac cu malul ud,

Ce se deschid vederii noastre.

 

Sunt fericit când mă tot pierd

Pe pagina lui Eminescu

Cu versul lui să mă dezmierd

În poezia lui să crescu.

 

Și mândru sunt că m-am născut

Cu Eminescu într-o țară,

Chiar dacă eu nu l-am văzut

Îl știu din rima lui sprințară.

Să te-aud

 

 

Te desfeți de acolo de sus

Chiar de plâng și cerșesc îndurare,

Când speranța și frica de-apus

În egală măsură mă doare.

 

Te-ai ascuns în celula de lut

Și mă-ndemni ba spre zbor, ba-n cădere,

Necătând la suspinul meu mut

Și la șoapta ce-n râsul tău piere.

 

Mă impui să mă nasc și să mor,

Să mă pierd între iarnă și vară,

Între ură și flăcări de dor,

Între zori și amurgul de seară.

 

Însă taci... Dar cândva ai promis

Că prin spini ocroti-mi-vei Tu pasul...

Ai uitat? Sau povața ai zis

Dar n-am prins că acela-ți fu glasul?

 

Te implor, spune-așa să te-aud,

Să-nțeleg că aici ești, aproape,

Că ai grijă de sufletul nud,

Și prezența să-ți simt sub pleoape...

OGLINZI

Pe-alături trec... nu oameni, trec oglinzi

Ce îți oferă lecții fără plată,

Când pe un zâmbet lacrima îți vinzi

Și când trădezi, crezând că ești trădată.

 

Prin ei privești, dar nu vrei să te vezi,

Te superi că-ți descoperă meteahna,

Și-n vechi scenarii pasul îți urmezi

La nesfârșit, să te înghită bahna.

 

Ți-ajunge să tot spargi și spargi oglinzi!

Nu în ceilalți, în tine e minciuna,

Și ura-n care zi de zi te prinzi,

Și frica, și frustrarea, și ranchiuna...

 

***

Din inimă un ciob de-oglindă smulg,

Din nou căzui în undița haină...

La nesfârșit o taină-mi tot divulg:

E RANA MEA, DEȘI O VĂD STRĂINĂ.

 

VIAȚA - BALANSOAR

Atâtea reguli.... „Vezi să nu greșești!”

Atâtea: „Să nu uiți tu cine ești...”

„Vezi nu risca, c-apoi să nu regreți,

Ai numai una, nu mai multe vieți...”

 

Mulți vor să te învețe: „Fii așa,

Păzea! De vicii nu te atașa.”

„Învață din greșeala mea și-a lui,

Că n-ai știut, vre-odată să nu spui...”

 

Și-ți este frică să nu-ncalci cumva

Un: „Fii atent!” rostit de cineva,

Între povețe ești întemnițat,

Și îți scrii basmul fals, prudent, forțat...

 

Dar parcă pentru asta ai venit,

Să mergi pe drum străin, bătătorit?

Și să repeți un rol deja jucat?

Să fredonezi un cântec repetat?

 

Ești unic în victorii și căderi,

Trăiești doar ale tale primăveri,

Poți înțelege doar durerea ta,

În filmul tău în hău zbori sau pe stea.

 

Nu-ți fie frică de necunoscut,

Tu-ai scris scenariul când te-ai născut

Și doar a ta alesei dintre cruci,

Povara ta, pe care poți s-o duci.

 

De-aceea tot ce-ți pare încercare,

E-o treaptă ce te-ndeamnă spre urcare,

Chiar dacă-i însoțită de-ndoieli,

De frică, of-uri, lacrimi sau greșeli...

 

Privește-o ca pe-o temă învățată

Cu-n nou subiect: iubită sau trădată,

Înfrângere sau poate biruință,

Sfințenii sau prilej de pocăință...

 

Permite-ți azi necazuri și furie

Iar mâine te desfată-n bucurie...

C-așa e viața, eu un balansoar,

Imprevizibilă și cel mai sacru dar.

În două lumi

 

Îngenunchez cu trupul nud

În fața stropului de viață

Și fața udă mi-o ascund

În poala care-mi dă speranță.

 

Purtat de mână grijuliu

Printre minunile divine

Mi-ai spus: „De astăzi tu ești viu

În altă lume, fără mine.

 

Însă de veghe îți voi fi

La căpătâiul de lumină,

În piept – când fruntea-ți vei umbri,

Sub tălpi – când vei cădea în tină.

 

Ca să înveți să zbori din foc

Când zgura aripa-ți apasă,

Dar nu uita, acesta-i joc,

Și-ai să te-ntorci curând acasă...”

 

Ce joc frumos! Am și uitat

Când plâng, când râd... că-i doar o farsă.

Un gând, că veacu-i limitat

Aripile în jos mi-apasă.

 

Am învățat să fiu aici

Un geniu în a mea poveste,

Și nu te cred atunci când zici:

„În mâine asta nu mai este.”

 

Iar din spectacolul jucat

Nu vreau să plec, mai vreau o scenă,

Tu îmi șoptești: „A finisat,

Nu e firesc, va fi obscenă.”

 

Ca un copil ascultător,

Te voi urma, știu plec la Tine,

Să mai revin de multe ori

Și alte să compun destine.

Final

Pe pagina vocalelor finale

Culeg în palme solul obosit

Și mă grăbesc să mă dezbrac din zale,

Să reușesc cu-apusul ce-a sosit.

 

Vor mai rămâne câteva restanțe:

Ceva neînvățat și neiubit,

Ceva uitat sub vraful de speranțe,

Și un suspin în versul răvășit.

E timpul. S-a oprit vagonu-n gară

N-a mai rămas în urmă nici un drum,

În față răsărituri fără seară

Și zbor de fenix înălțat din scrum.

 

Ceva firesc: venim spre a ne duce,

Și așteptăm cu frică la-nceput,

Apoi ne-nfiorăm de veac sub cruce,

Deși... de asta noi ne-am conceput.

 

Libertate

 

Lăsați-mă să zbor! Vreau libertate!

Nu-mi spuneți când să mor, cât să trăiesc,

Nu mă-nvățați din filele de carte

Pe cine să urăsc, cum să iubesc.

 

Aripile mă dor, vreau libertate!

Am învățat datoare să vă fiu,

Ca mai apoi sub măști de vanitate

Să fug sub orizontul cenușiu.

 

Din colivie strig: vreau libertate!

Din mrejele prunciei vreau să scap,

Când deprindeam să mă aplec din spate,

Să pot în veacul ist de om să-ncap.

 

Cătușele să cadă! Libertate!

Se zbuciumă în gând un răcnet mut,

Și rănile durute, neiertate

Îmi leagă viitorul de trecut.

 

M-apasă peste piept... Vreau libertate!

Cu ochii lunec prin prezentul vid,

Trăiesc minciunile, plătind tribut în rate

Cu cancer, cu demență, cu covid...

Odă fericirii

 

Fericirea-i precum steaua în cădere,
„Iaca este!” Peste-o clipă... „Gata, nu-i...”
Și trăim tot în regrete și durere,
Pe ruina și cenușa dorului.
 
Spun profeții: „Fericirea este clipa
Ce-o trăiești imediat, doar în prezent”,
Cât ar face o mișcare cu aripa
O idee împletită-n gând latent.
 
Și mi-am zis: eu fericiri am milioane,
Oirce clipă e din nou un alt „prezent”,
Ce-mi aduce praf de perlă în vagoane
Să-mi zidească viitorul coerent.
 
Fericirea mea încearcă să adere
Pentru viață lungă-n rima unui vers,
Doar steluța ce se stinse în cădere
N-a murit, a dispărut în Univers...
 
Și voi toți ca umbre vii în amintire
Adunați cu inimi sincere comori,
Sacrificiu pe altar de FERICIRE -
Viitor, prezent, trecut legat cu sfori.

Temă pentru părinții elevilor

 

Nu mă certa pentru o temă ne-nvățată,

Pentru greșeală cu dojană nu privi,

Nu-mi pune-n vină definiția uitată,

Pentru-o problemă demnitatea nu-mi strivi.

Căci cine știe de-o să-mi prindă bine-n viață

Aceste funcții, algoritmi și noțiuni,

Tu le-ai uitat, dar, uite, ești descurcăreață,

Mereu transformi rutina sumbră în minuni.

Mai bine dă-mi aripi să zbur cu îndrăzneală

Spunându-mi: Bravo ești! Sunt mândră! Te iubesc!

Sub tălpi să-mi pui curaj și-o scară verticală,

Destin frumos, deosebit să-mi construiesc.

Căci sunt așa cum mă atingi cu-a ta privire,

Cum ți-e povara sau deliciul din gând,

Precum zvâcnește pentru mine a ta fire,

Precum pleci chipul înspre mine: dur sau blând.

IUBESC!!!

 

IUBESC!!!
Azi am fugit, de-acolo, de afară,
De la final de vară și covid,
De la legume strânse în cămară
De la nevise prinse-n hăul vid.
 
M-am plictisit de ziua fără mâine,
De lecții cu generic: „a muri”,
De fugă printre dogmele creștine
Spre-a nu uita că, totuși, voi mai fi.

Și am venit la voi, iubiți prieteni,
Cu nume foarte straniu: virtuali,
Ce sunteți iubitori, vioi și sprinteni,
La orice întâlnire punctuali.
 
Eu vă admir, mă-ncânt de libertatea
Ce-n minte și în fire v-o găsesc.
Și în android bag în grabă cartea
Ca să vă informez: EU VĂ IUBESC!!!