Singurătatea rece mă înhaţă
căci te-ai răpit cu tot ce mai aveam:
o zdreanţă de iluzii şi speranţă
şi-mbrăţişări visate, lângă geam.
Mai singură acum, ca altă dată,
ucisă de cuvântul tău nespus
de braţul tău în viscole lăsată
mă contopesc cu roua din apus.
Credeam naiv c-a fost o îndurare
pentru pustiu, spre ceruri când rugam...
A fost minciună care astăzi doare,
căci mi-a răpit speranţa ce-o aveam...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu