* prea mult... prea puţin...

Prea mult şi prea puţin îmi e , iubite,
ademenirea ta în miez de vis
cînd nu mai cred destinele albite
în freamătul din strigătul nezis.

Prea mult... cînd laşi o umbră pe silabă
ce s-a prelins din boarea-mi de pustiu
să mai oprim ruginile din grabă
capitulate-n raiul argintiu.

Prea mult... că te găsesc un stîlp de poartă
în labirintul zodiei cereşti
cînd desenez un nou hotar pe hartă
o pulbere de gînd să mă găseşti.

Dar prea puţin mi-e o saltea de stele
sub plapuma suspinului de dor
cînd aşteptările devin mărgele-
podoaba pleoapei, visele cînd dor.