luni, 17 octombrie 2011

* Călăul inspiraţiei (toamna)

Mă poticnesc de visele pitite
sub vraful ud de aur efemer,
şi mă destram cu umbrele grăbite
a clipelor lipsite de mister.

Un veac cărunt, uitat de sărbătoare
azi mi-e amant, călău şi rob supus
în pat de curcubeu fără culoare
cu geana sprijinită în apus.

Nezâmbetul pictat pe gura nopţii
veghează verbul sur rămas în ploi
şi îmi despoaie ramul veşted hoţii
de licurici aprinşi pe albe foi.

Aştern pe mine zdrenţele de brumă
un gând curmat de toamnă să-ncălzesc,
dar mă prefac treptat în praf de humă
cu frunzele ce-n mine putrezesc.

2 comentarii:

  1. Îmi place!

    În mine putrezeşte -o frunză stinsă,
    Odată cu-ale toamnei reci simţiri.
    Dar simt în suflet, palid, de lume neatinsă,
    Împreunarea unei noi iubiri..

    RăspundețiȘtergere
  2. şi mie mi-a plăcut poezia ta
    mai ales finalul
    optimism
    speranţe...
    străvezii
    Mulţumesc, anonimule, pentru fidelitate

    RăspundețiȘtergere