Bătrânul nuc mai numără o toamnă
privindu-mă în ochi invidios
că sunt mai coaptă, dulce şi mai doamnă
şi pene noi în aripă îmi cos.
Cu crengi spre cer se-afundă în ţărână
văzându-se un vreasc topit de foc,
pe când eu zbor pe vise ce mă mână
prinzându-mă-n al veşniciei joc.
Din mână-i scapă nucile naive
care se cred deja puieţi zglobii,
iar eu pe cer scriu şoapte vocative
pentru veniri la bis cu soarte vii.
La fel ca el, de vreme inelată,
mă-ndrept spre clipa-n care-o să mă duc,
dar ştiu că mă repet nu doar odată...
Dar el? o să revină bietul nuc?
mulţumesc şi bun venit
RăspundețiȘtergere