Nu te-am chemat demult, iubite,
captivă toamna m-a făcut
oglinda bruma nu mai minte
pe gura-mi visul a tăcut.
Prin geam pătrunde-n gînd rugina,
în braţe vîntul rece strîng,
pentru pedeapsă-mi caut vina
şi-ascund în ploaie faţa. Plîng.
De mi-ai fi dat cel strop din lună
de primăvara ta promis
să-mi fie şoaptele-ţi cunună
şi amintirea paradis,
te-aş fi chemat cu orice frunză,
te cuprindeam cu orice rug
fiind iubirea-mi călăuză...
Dar toamna mi-ai lăsat-o jug.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu