Aromă de toamnă pătrunde în vene,
îngheaţă fiorii, se-nfibge-n zenit,
cu moi nostalgii mă atinge pe gene,
închide oblonul din vis infinit.
Nu bat cu chemări în cutia poştală,
spre poza din net pe furiş nu privesc,
nu-ncerc noi pricini să-ţi mai trec prin mahală,
speranţe-n castel de nisip să cerşesc.
Cuminte mă las pe o bancă pustie
la vechiul peron, trenuri pleacă şi vin
cântându-mi refren la povestea târzie
şi caut răspuns în paharul cu vin.
În stropul amar e din nou primăvară
e zâmbet şi şoaptă în leagănul nins
şi noapte pe rug- tu şi eu într-o pară...
în zori însă toamna din nou a învins.
Cuminte mă las pe o bancă pustie
RăspundețiȘtergerela vechiul peron, trenuri pleacă şi vin
cântându-mi refren la povestea târzie
şi caut răspuns în paharul cu vin.
E amagirea unui cald sfârşit,
Sau, poate fi amar un început?
Peronul simte paşii ce-au durut,
Sau doar pe-aceeia care m-au iubit...?
E vin..
Divin..
E ... vin.
Îmi place !
RăspundețiȘtergere"E amagirea unui cald sfârşit,
RăspundețiȘtergereSau, poate fi amar un început?
Peronul simte paşii ce-au durut,
Sau doar pe-aceeia care m-au iubit...?"
Superb!
îmi pare rău, anonimule, că te ascunzi şi nu-mi arăţi şi alte creaţii...
cât despre gustul începutului...desigur e amar, la fel ca şi finalul...