În astă noapte am rămas cu ochi-n lună fără ecou chemarea mea s-a destrămat în geamul stins strop de speranţă să apună, sfinţind cu rouă rana visului curmat.
Mut este cerul ce-mi întinse ieri o punte pe care umbra runei tale s-a topit tăcerea ta a înălţat pe gând un munte şi norul pleoapei nenorocul mi-a stropit.
E-o noapte udă, zgribulită lângă-o scuză: "să nu aştepţi, voi reveni, dar nu acum..." prin întuneric bâjbâi rima fără muză să-mi spăl privirea de rugină şi de scrum.
E miez de noapte, strâng în braţe fulgi de lună lumina rece în suspin s-a destrămat, în poala nopţii fericirea să apună şoptind descântecul aprilului curmat.
Suspinul tăcut, nevărsat dintre gene se-nnoadă de zarea înfiptă-n apus, ecoul din gându-mi se scurge prin vene nectar căutând în cuvântul nespus.
În ploie-l ascund, când obrazu-mi stropeşte, în şoaptă-l îmbrac, când genunchii îndoi spre -naltul cu palma ce-n rugi se-mpleteşte să-mi macin dorinţa sfioasă pe foi.
Arsura chemării doar pana-mi aude când noaptea-nfăşoară nesomnul în vis curmând disperarea cu rimele ude, suflând existenţă în basmul ucis.
Pe braţu-i mă nasc cu destin de scânteie, aripi îmi desfac pentru zbor efemer când abur de pară, când prunc, când femeie, când strigăt pribeag fără sol, fără cer.
