* necald în nefrig

E prea târziu să torni culoare în petală

cu viscol alb m-am învelit 
şi nu mi-e frig,

minciuna ta-mbrăcată-n chiote de gală

rămâne-n prag - nu sunt acasă...
nu te strig.

Nu doar un veac tot înnoptam 
pe cărăruşă,

nu doar o moarte-am îmblânzit 
pe cerul ud,

mă cununam cu orizontul fără uşă

şi încuiam tăcerea - paşii să-ţi aud.

Mototolii apoi dorinţa în valiză,

zdrobisem carnea cu o aşchie de fulg

şi am fugit peste hotare fără viză

cu ploi de toamnă mana genelor să mulg.

De miezul gheţei se loveşte spuma runei

când o suspini şi-o torni pe lut să mă învii-

rămân captivă mută în eclipsa lunei

şi nu mai eşti chiar dacă zilnic vii şi vii.