Revin în nicăieri de-atâtea ori
unde destinul ne-ncetat mă minte
să împletesc silabe în fiori,
să-mi zici:"iubito", eu să-ţi zic "iubite".
Azi iarăşi din iluzii mi-ai şoptit
cu joc de rime la a mea chemare,
dar n-ai fost tu, în gândul tău pitit
e verb străin, neviu, fără culoare.
Cu snop de aşchii din acelaşi dor
înfipte în duminica târzie,
în noaptea-mi disperată iar cobor
cu sufletu-n ninsoare, fără ie.
Din nou în rouă zâmbetul îngrop-
din nicăieri mă reântorc în soartă
şi las să treacă clipele galop
pe lângă fruntea-mi sprijinită-n poartă.
Îmi place!
RăspundețiȘtergereCafeaua neagră îmi retrezeşte simţuri,
Iar vântul de afară mă minte că exişti.
Nu regăsesc iubire- ascunsă-n rânduri,
Şi zâmbetul din rouă mă face să rezist.
nu regăseşti iubire printre rânduri
RăspundețiȘtergerecăci nu mai sunt,
iar visu-i trădător-
s-a cuibărit o toamnă rece-n gânduri
şi-n viaţa-mi-
teatru trist cu un actor...
bun venit, Anonimule
Sunt trist ca toamna în apus,
RăspundețiȘtergereÎn mine vise şi speranţe s-au sfarşit,
Prin ochii-ţi am trait; iubirile s-au dus.
Oare o toamnă rece-a luat ce am iubit?
Vin, Anonimule, tristeţea să-ţi alin
RăspundețiȘtergerelăsată pe-al tău chip de toamna-mi udă
cu rima cufundată în suspin
sub pana-mi îndărătnică şi crudă.
Pe frunte-ţi las căldura din sărut,
fiorul verii îl cobor pe gene,
pe buze- visu-n toamnă dispărut
şi pară de april îţi torn în vene.
O zi bună, Anonimule şi o bună dispoziţie.