De disperare nu se vede zarea,
de stropul pleoapei se-ndulceşte sarea,
de lipsa ta metafora-i pustie,
prin toamna udă mă preling nevie.
Mi-e sub nezâmbet faţa-nmormântată,
speranţa e cu huma cununată,
mi-s buzele de gura ta orfană
şi-s vestejite braţele-liane.
E noapte infinită între gene,
se scutur săptămânile alene
fără duminici, fără sărbătoare
de când sub talpa ta e doar plecare.
Şi numai bruma intră în ogradă,
de flori şi zarva rimelor mă pradă,
prin vene februarie pulsează,
un frig hoinar nesomnul mi-l veghează.
de stropul pleoapei se-ndulceşte sarea,
de lipsa ta metafora-i pustie,
prin toamna udă mă preling nevie.
Mi-e sub nezâmbet faţa-nmormântată,
speranţa e cu huma cununată,
mi-s buzele de gura ta orfană
şi-s vestejite braţele-liane.
E noapte infinită între gene,
se scutur săptămânile alene
fără duminici, fără sărbătoare
de când sub talpa ta e doar plecare.
Şi numai bruma intră în ogradă,
de flori şi zarva rimelor mă pradă,
prin vene februarie pulsează,
un frig hoinar nesomnul mi-l veghează.
Îmi place!
RăspundețiȘtergereMi-acopăr gândul cu frunze de arţar,
Şi parcă-n noapte visu-mi te atinge,
Sub bruma rece colorată-n jar,
Te simt, dorinţa-mi sânii-ţi frige
vii doar atunci când lacrima-mi te ceartă,
RăspundețiȘtergerecând nopţile de vise-mi sunt pustii,
când fără de speranţe-s disperată,
când nu mai cred că vii... şi totuşi vii...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergere