Mă ceartă iar oglinda, ah, mă ceartă
pentru-acest zbucium din destinul meu,
că-mi scot din apă verbul și din piatră,
că rima-mi este și iubit, și Zeu.
Mă ceartă că alerg după iluzii
cu-nțelepciune nu mă primenesc,
mă nasc de câte ori e moftul muzei,
și fericirea firii nu primesc.
Mă ceartă pentru vara risipită
și pentru toamna ce-o înmuguresc,
că mă doresc și-n miez de ierni iubită
și nici o zi nu pot să nu iubesc.
Mă ceartă, ah, zadarnic ea mă ceartă
pentru-acest zbucium din destinul meu:
pe sol mi-e strâmt, iar cerul nu mă iartă
să-mi dea chilie lângă Dumnezeu.
Și stau o zburătoare-n colivie
de fierul ei aripa-mi schilodesc,
de mii de ori ba moartă sunt, ba vie
și zilnic mă concep, mă nasc și cresc.
Deschide uşa şi hai ,
RăspundețiȘtergerespre soare zboară,
De mână-i muza şi rima te-nconjoară,
Distruge colivia e timp pentru iubit,
să-ţi ostoie aleanul , el , vântul a şoptit...
Îmi place!
RăspundețiȘtergeremai fur de la destin
RăspundețiȘtergereo frază consumată
și o transform în cântec
să-mi mângâi viața mată...