Cearta

Mă ceartă iar oglinda, ah, mă ceartă
pentru-acest zbucium din destinul meu,
că-mi scot din apă verbul și din piatră,
că rima-mi este și iubit, și Zeu.

Mă ceartă că alerg după iluzii
cu-nțelepciune nu mă primenesc,
mă nasc de câte ori e moftul muzei,
și fericirea firii nu primesc.

Mă ceartă pentru vara risipită
și pentru toamna ce-o înmuguresc,
că mă doresc și-n miez de ierni iubită
și nici o zi nu pot să nu iubesc.

Mă ceartă, ah, zadarnic ea mă ceartă
pentru-acest zbucium din destinul meu:
pe sol mi-e strâmt, iar cerul nu mă iartă
să-mi dea chilie lângă Dumnezeu.

Și stau o zburătoare-n colivie
de fierul ei aripa-mi schilodesc,
de mii de ori ba moartă sunt, ba vie
și zilnic mă concep, mă nasc și cresc.