Peronul mut şi ochii uzi rămân în noapte,
durerea-mi culc pe locul patruzeci şi şapte,
ritm monoton sumează verste infinite,
se zgribulesc în geamăt clipele menite.
Strivesc un strigăt între buzele crispate,
leg căi ferate de speranţele-ngropate
şi mă arunc în hău cu creste ascuţite
să cad pe zdrenţele destinelor rănite.
Cuvinte reci în teaca inimii pulsează,
un strop pe geană, fuga trenului veghează
şi de tăcere un suspin se poticneşte-
între chemare şi răspuns pustiul creşte.
Însinguraţi şi rătăciţi în aşteptare
pictăm o pânză cu destin fără culoare,
că n-am găsit cuvânt ce drumul să ni-l lege,
de pe retină două chipuri se vor şterge.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu