Singurătate

Cu toamnele înfipte

în pulberea de vise

mă zbenguiam prin ploaia

petalei de caise

și zbor de libelulă

pictam pe disperare:

să-mi pară că nu-i noapte,

să cred că nu mă doare...

Iar jarul din aortă

și negrul din privire

nu e decât un soare

din leagăn de iubire

ce îmi orbește văzul

și îmi răpune pasul,

dar nu singurătatea

îmi tot sugrumă glasul...

Te chem... dar nu mă crede

paharul de pe masă

ce vinul oțetește

de clipa prinsă-n plasă

și pun pe-o filă albă

dorințele rimate

rămase solitare

în gând înmormântate...