Cât de puţin...
o mână de vocale
turnată peste vinul oţetit,
un izvoraş pribeagului în cale,
un cântec cu suspinul împletit.
Cât de puţin...
şi iar e mai în floare
furtuna se îmbracă-n curcubeu,
o clpă-n van trăită nu mai doare
şi în plural se simte tristul "eu".
Puţin... dar mult
"îmi este dor de tine"
şi gura mea te caută febril
să te dezmierd, cuvântu-ţi să m-aline
înăbuşit de geamătul viril.
"ce dor mi-a fost"-
să recunosc genată
trădată de pojarul ce-l aprinzi,
în visul meu cu visu-ţi cununată
lăsând făptura-n rima ta s-o prinzi.
Dacă ieşim din cuvinte – începe nefiinţa . Când omul uită că există – suspinul devine cântec şi această ardere trece peste pământ , peste ape şi face apropiere cu tăria din flacără; coloana ce echilibrează aceşti poli se numeşte iubire. Câtă zbatere puneţi în cuvinte ! Încântător !
RăspundețiȘtergereZbor înalt !
sunt încântată să vă am pe pagina mea din nou
RăspundețiȘtergere