Tu, ram îmbobocit în plină toamnă
mi-ai dezmierdat brumarul amorţit,
codană jună deşteptând în doamnă-
cu-aprilul tău ninsoarea mi-ai peţit.
Vlăstari din palme cresc, aripi pe glezne,
mi-i aşternutul pe polen de vis
şi mă înec în ochi-ţi- două bezne-
ispită dintr-un miez de paradis.
La piept te strâng, iluzie de noapte,
când pleoapa se agaţă de pustiu,
cu buze arse sorb din gura-ţi şoapte
în fraza-mi o silabă să te ştiu.
Te-ncolăcesc cu patimă orfană
rămasă fără vară, stâlp la prag
să te aştern un plasture pe rană,
să-nvăţ a spune-n taină:"îmi eşti drag".
Rămâi în grădiniţa mea-ntomnată,
învăluind amurgul în parfum,
să-nmugureşti speranţa scuturată
să mă înveţi cum să mă smulg din scrum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu