Iubitule, m-am cotilit cu clipa
în scrumul unui vis ce a apus
să smulgă din iluzie aripa
cu gîndul tău ce a rămas nespus.
M-am răsădit sub uşa cu lăcată
şi iscodesc cu ochii uzi, de prunc
din calendar o filă lunecată
din casa-mi un noroc să mai arunc.
Şi-mi risipesc petalele cununei
cu genele crescute-n univers,
crezînd promisiunelor minciunei,
înveşnicind-o-n adevăr prin vers.
Îmi desenez speranţa în tăciune
luînd din rima-ţi flăcări cu-mprumut
pătlagină pe lacrimă ce-mi pune...
Şi totuşi doare, Cerul este mut.
Căci leagănul cu dezmierdări, iubite,
pe gura-ţi nu mă-ncîntă cu minuni
şi mă cufund în clipe cotilite
făr de duminică de luni pîn luni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu