Cu un cuvînt al meu destin ai împărţit
lăsînd o rană ca o lamă de cuţit,
un vis plăpînd din bob de rouă amputat,
olog mi-e sufletul, de patimă uitat.
Mai stau pe punte spriginită de hotar
unde minciuna îmi alesem ca altar,
căci am fost oarbă cînd mi-ai dat să văd culori
şi mai în floare în pustiul de ninsori.
Pe chip petale de narcişi mi-ai presărat,
mi-e astăzi zîmbetul amurg înnourat,
ieri orice verb se transforma pe buze-n cînt,
azi doar suspine mai găsesc în glasu-mi frînt.
Nu eşti... O pată străvezie mi-ai rămas,
o scurtă pauză-n plecarea făr-popas...
Să mă împac cerc cu destinul împărţit,
învăţ, iubite, să-mi devii azi neiubit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu